Regal Literar

Misiunea unui poet creștin

Autor: Stefan-Lucian Muresanu

O scriitoare profundă care transmite prin poemele sale, în număr de 101 sonete, o liniște a veștii găsirii Căii care a dus-o spre lumină dintr-un întuneric al fiindului ale căror drumuri erau dureri ce i-au pătruns în suflet ca niște spini. Ne plămădim în întuneric, iar după ce ne naștem, orbecăim într-o lume în care oamenii se caută și-și întăresc convingerea că drumurile vieții duc spre o cale a luminii.

Am deschis volumul de sonete și am citit poezia cu un titlu semnificativ ”Eu”. În gândul meu, imaginea imaginii destăinuite a poetei prin care, de la început, dorea să se prezinte cititorului ca un discipol al necunoscutului, ca o doritoare care, printre multele drumuri anevoioase, a găsit într-un târziu calea. Calea aceea a dus-o spre lumină, spre cunoaștere, spre profunzimea analizei propriei existențe. Am deschis o fereastră prin care am simțit concentrarea cugetării, în cele zece versuri, a unei existențe, este experiența de viață a poetei Maria Filipoiu. Aplecată asupra unei cugetări fiinduale, poeta inspiră și expiră din interiorul versului fapta neputinței ca regret al unei dorințe prin care voiește perfecțiunea întru credința că lumea își poate găsi calea spre lumină așa cum și-a dorit-o și scriitoarea în interiorul sufletului ei: ”Însuflețită-n chip de pelerin,/ din universul spiritelor vin/ cu pana gândului de bun creștin/ și lacrimile cerului senin/ pe-al timpului răboj să-mi scriu destin,/ spre proslăvirea Tatălui divin,/ când viața mea se află în declin;/ din preaplinul pocalului de vin/ golesc licoarea cu gust de pelin\ să nu mai simt amarul din suspin”. Acest ”-in, care este terminația tuturor cuvintelor poemului, vibrează adânc în toată exprimarea lor supuse unei adânci meditații ce încheie fiecare vers ca o mărturie a aplecării către duhul sfânt. Vocala ”i” dă melodicitate consoanei ”n”, o sonorizează și o înfundă în adâncul exprimării versurilor poeziei.

Vom observa că după fiecare titlu dat sonetelor, urmează destăinuirea a ceea ce poeta dorește să reverse în versurile sale. Astfel, incursiunile în cunoștință de cauză în poezia Mariei Filipoiu, sunt singulare, dar cu atât mai necesare, căci cititorul este lipsit de multe ori şi cu atât mai nefericit de sprijinul studiului teologic, indispensabil înțelegerii depline a ceea ce dorește să transmită poeta în poezia sa. Mesajul sonetelor exprimă o dorință deosebită, acea osmoză a cuvântului în rugăciunea interioară, o întâlnire imaginară cu împlinirea ca fapt a căutării și găsirii căii speranței în bine.

În excursul de față, ne-am propus să expunem câteva din temele pe care le considerăm majore în poezia Mariei Filipoiu şi, nu atât temele, cât modalitatea literar – poetică ca expresie inefabilului trăirii religioase, cât şi viziunii creştin ortodoxe asupra a tot ceea ce ține de existența şi experiența autoarei volumului de sonete. De asemenea, în consonanță cu felul în care stihuitoarea consideră poezia ca artă, vom încerca să ne eliberăm de limitativa considerare a acestei trăiri ca o simplă atitudine estetică și îi vom acorda importanța cuvenită unei mărturisiri de credință şi de viață. Sunt trăirile în lumea plină de nevoi, sunt retragerile din venitul fără de astâmpăr al plăcerilor lumii, sunt căutările în cuget a simțirilor profunde ale harului luminii. Sonetele sunt mărturisiri, sunt apropieri de nemărginit și o împlinire a minții în rostirea cuvântului sacru.

Maria Filipoiu

În volumul de sonete al poetei Maria Filipoiu, omul este definit prin caracteristicile sale de făptură creată de Dumnezeu. Deşi, este de fapt pământul acela ales, lutul vieții, omul poartă ontologic, înșine, reflexele divinității. Nu reprezintă decât adevărul dogmatic, acela al vieții şi al morții și sunt părți ale unui singur întreg care formează soarta şi destinul omului, vremelnicie şi veşnicie. Imaginile se vizualizează symbolic și trimit către adevăruri biblice revelate, adevăruri de nezdruncinat şi imposibil de evitat, rânduite de Dumnezeu într-un plan veşnic imuabil, adevăruri pe care poezia le ia cu asalt prin mijloace specifice de poietică clasică.
”Dedicație” este sonetul mărturisirii adânci, o răscolire și curățire a sufletului, este legătura egoului teluric cu eul cosmic, este întrepătrunderea și cugetarea poetei spre binecuvântarea Creatorului, este o iubire dăruită cititorului, dorința ca cel ce îi citește sonetele să se contopească întru cuvântul divin. Mesajul poetei Maria Filipoiu este direct și unul singur acela de a căuta ”Cărarea spre Absolut”, calea divină, despre care ne atrage atenția că ”nu este netezită pentru toţi pelerinii. Unii caută toată viaţa, dar nu deslușesc taina în cuvânt și nici nu găsesc calea spre lumină și, astfel, prejudiciază propria veșnicie. Alţii o găsesc la jumătatea vieţii, iar puțini zăresc ţinta şi tot traiectul de la început până la final. Aceştia se pot considera, cu adevărat, norocoși. Cei care bâjbâie își pot atinge ținta doar pe calea spirituală, cu lumina unei călăuze divine, care să le lumineze drumul cel bun”.

Primul sonet, ”Iubirea de Dumnezeu”, este sonetul învățăturii creștine după cum însăși poeta mărturisește și întră într-o melancolie a aducerilor aminte pe când mama ei o ducea în vremea copilăriei să se roage, făcându-și semnul crucii în casa primitoare a lui Dumnezeu, Biserica Domnului Nostru Iisus Hristos. Legătura aceasta, a ființei cu duhul, o va călăuzi întru armonia minunată a vieții în iubire, dându-i ”Pacea sufletească” pe care o descrie în cel de-al doilea sonet: ”Însemnați cu mirul purificator/ Și pe chip făcând semn de închinare,/ Creștinii duc taină la casele lor”. Maria Filipoiu își desăvârșește Calea spre Dumnezeu și este conștientă că drumul vieții ei este însoțirea permanentă cu ”Îngerul ei păzitor” pe care îl simte în toată ființa, cântându-l în ”sonet spiritului creștin”: ”În suflet îl duc pe cărări de stele,/ Când cursa vieții ajunge la sfârșit,/ Iar chipul meu va fi lut de ulcele”.

După ce parcurge un drum al purificării minții, poeta Maria Filipoiu încearcă să-și apropie spiritul de Poarta Raiului și, atunci, ”Cu inima pe cerul din ochi vibrând,/ Privesc nedumirită spre Dumnezeu/ Și-l rog să-ngăduie sufletului meu/ Să se înalțe pe-o aripă de gând”. Acest sonet scris într-o măsură de 11 silabe, cu rimă îmbrățișată definește, prin formă, poezia canonică specifică creațiilor poetice religioase, iar faptul că rima alternează de la verb la substantiv evidențiază dinamismul tabloului descris. Luat în parte, fiecare sonet reprezintă un tablou, o pictură murală a unor timpuri care au fost și există în prezent prin creația poetică a Mariei Filipoiu care a dorit să deschidă, cu aceste sonete, o cale a adevărului, a mărturisii, a ceea ce a simțit și simte când inima ei primește semnul existenței divine. Poeta cugetă cu fiecare sonet și în fiecare poezie trăim momente în tablouri diferite unde, prin fiecare în parte, eul ei își trăiește timpul existentei. Fiindul său teluric este o nădăjduire a curățirii sufletului: ”Nădăjduiesc în tine, Sfânt-Părinte,/ Că-mi vei duce sufletu-n alt început/ Să-mi veșnicească gânduri în cuvinte”. Poeta este conștientă că, într-un moment al existenței telurice, vine și acea trecere dintr-o lume într-alta, despre care filosoful Constantin Noica, în studiul său ”Sentimentul românesc al ființei”, spunea: ”În fapt, înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebite ale lui întru, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerând că a fi înseamnă a fi întru ceva, adică a fi în şi nu pe deplin în ceva, a se odihni dar a şi năzui, a se închide dar şi a se deschide. Fiinţa a fost astfel scoasă din încremenire şi s-a clătinat. Dar dacă nu s-ar clătina, ar fi cu adevărat? Ce fel de fiinţă este aceea în care nu e loc pentru nicio vibraţie şi nicio devenire?” Acest rit de trecere este o traversare a Căii pregătită încă din starea fiinduală, o cale despre care poeta vorbește și amintește cititorului, în fiecare sonet, anume, ispășirea. Cuvintele nu sunt totuna cu vorbele, Cuvântul este însuși Fiul lui Dumnezeu care a venit ca Om să ne binecuvânteze într-o lume multă cu oameni puțini.

Dacă poetica creștină are rolul de a pune omul în legătură cu Dumnezeu, ”în lume și pentru lume” (Blanchot), consider că poezia ascetico – mistică constituie cel mai înalt grad al poeziei de factură religioasă. Este punctul în care Maria Filipoiu, curățindu-se pe sine prin asceză, se întâlnește cu Dumnezeu, participă la această comuniune în mod conștient și, mai mult, îl caută pe Dumnezeu, ajungând să spună precum psalmistul David ”gustați și vedeți că bun este Domnul”. Pe Dumnezeu ajungem să îl vedem după sârguința și iubirea noastră, spun Sfinții Părinți: ”Rugăciune duc la Poarta Domnului,/ Când intru în Templul din Ierusalim,/ Că-n ea am pus ofranda sufletului”, mărturisește poeta în poezia ”Ofrande Mântuitorului (sonet creștinătății)”. Am putea asemăna poetica volumului ”Pelerin pe calea luminii (101 de sonete creștine) cu un templu al rugăciunii începutului lumii creștine. Prima parte a volumului de sonete, ne-am putea-o imagina ca pe un pronaos, acest fapt îl constituie chiar sursa de inspirație a acestui volum de sonete creștine, partea de șlefuire a sufletului, căutarea cuvântului în liniștea interioară a minții. În naos, regăsim partea pregătitoare o deschidere spre urmarea primirii cuvântului divin și participatoare la taina lui Hristos. Este momentul căutărilor poetei, al incertitudinilor, al revoltei, al mesajului creștin transmis prin simboluri. Este perioada omului modern care caută și dorește să aibă certitudinea luptei sufletului: ”Cu ispita, lupta nu e ușoară;/ Când intră în om, îi umbrește traiul/ Și cu gâlceavă îi ascute graiul,/ Având porniri de sălbatică fiară”, spune poeta în sonetul ”Dumnezeu e aripa Duhului Sfânt”.

Sonetele acestui volum de inspirație religioasă își au sursa în imnurile religioase ale Bisericii primare creștine, după cum am observant, deoarece, din epistolele Sfântului Apostol Pavel, vedem că în adunările de cult se citeau ”Psalmii”, Cântările din Biblie.
Fie că este vorba despre invocarea divinității prin rugăciune, fie că este vorba de întâlnirea omului cu Dumnezeu, poeta a trăit duhovnicește aceste momente și a reușit să transmită cititorilor parte din lumina și bucuria acestei trăiri unice.
Ce este mai frumos decât să te întâlnești în rugăciune cu Dumnezeu și să te împărtășești cu slava Lui?
Poeta Maria Filipoiu a reușit să facă din versurile sonetelor sale adevărate rugăciuni și trăiri tainice, împărtășind cititorului din această bucurie a înălțării sufletului spre Marea Împărăție necunoscută nouă, pământenilor. Părintele Rafail Noica afirma că ”ortodoxia este firea omului”, iar ”adevărata cultură a omului este cultura Duhului”, cel care descoperă tainele dumnezeiești în chip minunat. Maria Filipoiu a reușit să descopere taina cuvântului divin, să îl trăiască în liniștea creației sale poetice și să îl transmită iubitorului de poezie creștină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *