Regal Literar

Ștefan-Lucian Mureșanu: despre critică

Ştefan Lucian Mureşanu
Ştefan Lucian Mureşanu

Critica este o artă unde ”oricine găsește motiv de a critica la alții ceea ce alții găsesc de criticat la el” (la Rochefoucauld). Este o întrebare retorică, am auzit-o de multe ori și am răspuns pozitiv când un interlocutor căuta să abordeze subiectul criticii ca fapt în distrugerea personalității persoanei criticate. Vorbesc de orice fel de critică în care intră și critica analistului politic sau a celui care sesizează deformări în evoluția și nu în dezvoltarea persoanei.

Evoluția este cea spirituală, socială, culturală în comparație cu dezvoltarea persoanei din punctul de vedere a formei lui fizice, a sănătății corpului și a puterii de a discerne în diverse situații. Vorbeam de chestiunea importanței criticii în evoluția persoanei și am căutat să definesc conceptul de evoluție. Criticul specializat în domeniul spre care își îndreaptă studiile, pentru că sunt studii profunde în urma cărora se trag concluzii care, dacă nu sunt bine informate, pot produce devieri la aprecierea publicului față de creație și creator, față de artistul sau față de omul politic a cărui activitate a fost supusă criticii, analizei politice. În artă, dimensiunile de analiză sunt deosebite. De la simpla observație care poate produce efectul de admirație până la aceea de structurare și disecare potrivit normelor criticii în ceea ce privește creația artistică respectivă:
”Schopenhauer, plecând și el de la Kant, a înlocuit conștiința în genere cu voința considerată ca însăși viața, instinct care domină și dirijează conștiința.” (Cazan, 2004:78)

Criticul de artă urmărește realizarea creației într-o totalitate a evoluției creatorului, artă pe care el și-a propus să o lanseze publicului. Creația este materia dăruită de creator publicului, nimic din ceea ce este idee nu este supus criticii până nu este materializată. Creatorul este un supus al creației și, totodată, cel care prin talentul, harul cu care se naște, unversalizează, tămăduiește dorința publicului după frumos. Frumosul este valorificat de critica adevărată, arta criticii se definește într-o evoluție a spiritului, a apropierii de mesajul pe care artistul a dorit să-l transmită prin creația sa. Artistul făurește și dăruiește, criticul de artă dă valoare creației și o unversalizează, există o armonie perfectă între un creator de artă dăruit creației sale și un critic de artă elevat.

Nu putem vorbi de perfecțiune ca un fapt împlinit al artistului, perfecțiunea nu poate exista în mediul în care trăim, în teluricul care primește umbră și lumină, perfecțiunea radiază în divinitate, acesta este lucrul important pe care cei doi, artistul și criticul, îl cunosc. Nici sfinții nu au perfecțiunea stării de rugăciune pentru că în ei persistă umanul din care s-au înălțat prin voia divinității. Numai îngerii sunt perfecți, ei au o aplecare deosebită, iradiantă, tangențială simțirilor omenești:
”Diferența dintre lumea veche, dominată de îngeri, și lumea nouă, a revoluției christice, este diferența dintre legiunea națiunilor și omogenitatea comuniunii în duh. În vreme ce îngerii națiunilor puteau intra în conflict, puteau încuraja excesul diferențelor specifice dintre neamuri, Iisus readuce în prim – plan importanța genului proxim, a asemănărilor. Efectul acțiunii sale e, prin definiție, pacificator. Oștirile angelice trebuie să accepte o nouă ordine politică, ordinea unei pax messianica despre care se vorbește cu deosebire în epistolele Pauline (Coloseni 1, 20; Efeseni 1, 10).” (Pleșu, 2003:168)

Sunt oameni care se nasc cu talent, unici în îndeletnicirile omenești: muzică, pictură, sculptură, arhitectură, literatură, matematică, fizică, chimie, vestimentație, gastronomie etc., un număr restrâns de astfel de oameni sunt dăruiți să facă artă. Ca literat, metaforizez această apreciere și îmi permit să spun că sunt aleșii celor din Univers, acei artiști sunt dăruiți cu puterea de a vedea imaginea imaginii imaginate înainte de materializarea ideii. Ideea succede idei care au un balans unduitor în marele Univers și duc la separarea geniului de lume, geniul fiind cel care unește ideile cu fiindul teluric, materia este creația creatorului de artă. Și știința este tot o artă, acea artă care materializează ideea, este progresul după cum spunea Mihai Eminescu: ”Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi ”Criticilor mei” – Ligia Macovei înţelesul şi filosofia vieţii.” Cititul este un exercițiu al minții, o lectură bună întregește și luminează calea ideilor hibernânde, căutarea este dorința științei celui care studiază, cugetând și meditând profund.

Cineva m-a întrebat dacă există o diferență între cele două stări ale gândirii folosite ca adâncire în firea filosofiei, starea de a cugeta și starea de a medita. Eu cred că există și am convingerea că atunci când cugeți se manifestă în fiindul tău o stare de întâlnire a eului cu supranaturalul și, atunci, apare regretul față de tot ce tu, ca om, ai greșit în starea ta fiinduală. Cugetarea este o curățire interioară înainte de a te așeza să discuți cu eul tău. Discuția este rezultatul unei descărcări intime, o reașezare a gândurilor în rafturile minții.

Un pierzător de spirit este un profan și, oricâtă știință va strânge în creierul său, nu o va putea niciodată dărui omului, pentru că intervine egoismul care îl stăpânește, îl dezumanizează în cele mai multe cazuri, înfierând dorința materializării ideii, pierzătorul de spirit cade în propria gaură neagră și se pierde, la un moment dat, în neant. Aceasta este filosofia existenței omului de știință care meditează și nu cugetă. El face o filosofie stearpă, materializată care sărăcește de idei pe cei care iau contact cu ideile lui pentru că acele idei rămân singulare, ele nu mai dau rod altora. Se blochează în infinitul Universului: ”(…) singură ideea absolută este ființă, viață nepieritoare, adevăr care se știe pe sine, și este tot adevărul” (Hegel, 1979:5), aceasta este meditația, alcătuirea în sine pentru sine, ea se dovedește în arta de a ști cum să atingi ideea prin imagine, cercetarea științifică, este nucleul atomic al ideii, sâmburele invizibil în care se rotește treimea existenței, energia însăși.

Studiind, în liniştea bibliotecilor şi căutând scopul şi interesul existenţial al criticului de artă, am constatat că acest grup de literaţi se împarte în trei facţiuni, identificând: elevaţii, părtinitorii şi complexaţii. Niciunul dintre aceștia nu aș dori să se supere, privind identificările potrivit aplecărilor lor de cercetare, pentru că în tot ceea ce am scris au fost abordate teorii, dar și constatări din partea unora care și-au exprimat părerea despre o creație literară. Observațiile sunt obiective, din punctul meu de vedere, și privesc starea de fapt a omului cercetător, a gradului de dezvoltare psihică și a evoluției intelectuale a criticului, un om detașat de cele lumești dăruit observării măiestriei artei în creația artistului. Dar observarea este o constatare, observația rămâne arta criticii în analiza criticului de artă.

 

Ștefan-Lucian Mureșanu
prof. filolog-antropolog,
Institulul de Etnografie și Folclor Constantin Băraloiu al Academiei Române

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *