Regal Literar

Emil Boroghină sau revenirea la Poesis

Marcant în teatru și modest în caracter, Emil Boroghină a creat, în ultimii treizeci de ani, un nou univers în teatrul românesc, mai ales în locul drag sufletului său: Craiova. Acolo, împreună cu Silviu Purcărete s-a creat o alianță inexpugnabilă a teatrului, căci Emil Boroghină este posedat de un foc interior, de o credință puternică de a se pune în slujba celorlalți, mai întâi în calitatea să de director al teatrului craiovean, încă din 1988, până în prezent. Apoi, sub semnul sacrificiului mai puțin vizibil, dicibil, care rămâne revenirea sa, la senectute, în fața publicului.

Acum, de pe scenă, se întâmplă un miracol: Emil Boroghină, recitând câte 90 de minute, în spectacole tematice din universul liric românesc și universal. Azi, când pare singurul care a aflat taina lor, redând magia către cei aleși și neștiutori, dincolo de prezentul amețitor. Mâine, în demersul sau unic în peisajul teatral românesc, în calitatea de Societar de onoare al Teatrului Național „Marin Sorescu, acela de a lăsa posterității un dar inspirat de faptul că în Europa există de mai mult timp câteva astfel de teatre, precum Maison de la Poésie din Paris sau Teatrul Poème din Bruxelles. Astfel, conceptul Teatrului Poesis lansat în data de 25 septembrie, la Craiova, respectiv 30 septembrie, la București, se naște la întâlnirea artelor, a vizualului cu auditivul, oferind, deja, spectatorilor o experiență culturală sacră, de Renaștere.

Peste toți cei de azi ca valoare artistică și alături de „les monstres sacres”, apărut târziu în recitările publice, Emil Boroghină creează, alături de regizoarea Alina Hiristea, o punte cu Poezia adevărată, lăuntrică. O întâlnire magistrală cu teatrul ‘ab origine’, care aduce oamenii aproape, în context alienant, de îndepărtare. Ferici sunt aceia care au ascultat, la teatrul Nottara, poemul divin „Cântărea Cântărilor”, la care s-au adăugat armonios sonetele lumii, din Dante, Petrarca, Michelangelo, Ronsard, Shakespeare și Eminescu. Emil Boroghină, intrat recent în cea de-a opta decadă a vieții, a deschis, vocal și vizual, porți către credințe ce azi par impure, solitare.

„El mă sărută din sărutările gurii sale

căci mai bună-i iubirea ta decât vinul.

O, mirosul mirurilor tale câte e de bun!

Mir înviorător este numele tău

de aceea te iubesc fecioarele.”

 

„Cântarea Cântărilor”, la fel ca celelalte incursiuni din seria Poesis – cu spectacole de recitare din Ovidiu și Eminescu („De la Ovidiu, exilatul de la Pontul Euxin, la Mihai Eminescu, luceafărul din ţara mioriţei”), din folclorul local („Cântecul vârstelor”), din poeții neamului („Sunt suflet în sufletul neamului meu. Limba română este patria mea”), din „Treptele Unirii”, ori Shakespeare –  rămâne un spectacol-trăire pe care ar trebui să îl vadă toți actorii ce cred despre sine că sunt la apogeu, că știu taine. Aici, tuturor le vor cădea măștile, iar cu puțin curaj și îngăduință, li se vor oferi daruri inconturnabile. Ideile izvorâte din caietul-program sintetizează perfect nu doar opera biblică „Cântărea Cântărilor”, ci, în subsidiar, portretul uman și artistic al lui Emil Boroghină.

Nemântuit – încă – şi pătimaş îndrăgostit de poezie, slujite cu un rar devotament de peste şase decenii, provocator, cum a rămas, Emil Boroghină propune, acum, un fel de pariu cu un substrat de sfidare a memoriei noastre suferinde sub asediul unui ev marcat de o generalizată liberalizare a superficialităţii şi cancanului mediatic. Pariul subînscrie o interogaţie, cu substrat retoric, anume dacă, în paradigma atâtor dezavuări, sub pretextul derobării de marile lecţii ale tradiţiei, Poezia mai este şi în ce fel posibilă. Şi cum mai poate fi autentificat un astfel de test orgolios dacă nu asociind-o, mai ales sub semnul uneia dintre speciile sale cele mai exigente, sonetul, Iubirii.

Gândit astfel, spectacolul propune un parcurs oarecum singular de la neobişnuitele versuri ale „Cântării cântărilor”, cu senzualismul lor amoros integrat, cu un gust încă misterios, Sfintei Scripturi, trecând prin Dante, Petrarca, Michelangelo, Ronsard, Shakespeare şi sfârşind cu Eminescu. Un ceas şi ceva de flux al unei recitări cu o impedanţă în aparenţă egală întreţin atenţia la acelaşi palier de acuitate.

(George Popescu Cuvântul libertăţii, 16 martie 2015)

 

Cei necunoscuți sunt cei mai buni, se pare. De pildă, Sir Laurence Olivier rămâne în conștiința mondială cel mai mare actor, dar cine îl mai știe pe Paul Scofield, considerat genial și peste măsură de talentat ? În același raport de uitare-valoare se află și imensul actor Emil Boroghină, actor cum nu a existat vreodată, în sensul mistic și grecesc al izvorului artei dramatice, illo tempore… El însuși declara că „toată viața mea am trăit sub steaua lui Radu Beligan, mentorul meu, dumnezeul meu, un model de intelectual și, în plus, un model de director.”

George Banu, prietenul său și hermeneut al teatrului mondial, identifica la Emil Boroghină nuanțe ce merită redate aici, ca într-o ultima tușă de culoare ce rotunjește un portret uman bine ponderat și aureolat de trăirea în Frumos și Lumină:

La Emil Boroghină ceea ce captivează e o sonoritate de violoncel, căci el se exprimă prudent, fără contrastele cultivate de Caramitru: în spatele versurilor identificăm discreția subtil modulată a unui interpret ce se expune în toată umanitatea sa ! Recitalul e și o radiografie afectivă.”

George Banu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *