Regal Literar

Nichita Stănescu, poetul care a deznodat tainele necuvintelor

Nichita și-ar fi dorit foarte mult să-l fi întâlnit pe domnul Eminescu, chiar să-l fi auzit, pentru că spera că, astfel, auzindu-l, vom recupera ceva dintr-o nestemată. Cred că Eminescu s-a bucurat când Nichita s-a născut…ca poet, pentru că dumnealui știa că altcineva îi calcă pe urme, altfel. Puțin întors, puțin răsucit, dar pe aceleași urme. În definitiv, nu este esențial nici când a murit, nici când s-a născut un Poet !

Ba mai mult decât atât, rămâne în conștiința timpului o întrebare retorică: să fie nașterea sau adormirea de amintit, de neuitat ? Sau poate – mai sper încă – niciuna dintre ele ? Acum și mereu, chiar și în aceste clipe, când actul decadent al „povestirii” metaforice, de origine biblică, a devenit un act real, contingent, faptul de a ne ascunde de Ceva, sau poate de Cineva, ne poate răni, martiriza, dar și salva. Așadar, cei doi domni tainici, Eminescu și Nichita, nu s-ar fi ascuns astăzi, nu s-au ascuns vreodată în viețile lor de lume, de a fi împreună cu ceilalți, deschizând o ușă de aur spre oameni și propria cultură matriceală.

 

„Și nu va mai fi

Nici ieri…

Nici azi…

Nici mâine…

Va fi doar atunci

Când am ras sau am plâns odată împreună

La începutul și sfârșitul unui drum.”

(Nichita Stănescu)

 

Nichita este singurul poet ce cuvânta în necuvinte peste curata limba română, între poeții cu nume comune din manuale. El șade azi și acolo va rămâne, la „propriu”, rezemat de Poezie. Unii critici literari, chiar dintre cei mai cunoscuți (în special, cei cu sufixul -escu), nu au înțeles că Nichita Stănescu a realizat o poezie în trepte, în evoluție, făcând trecerea de la materie la metafizică, de la palpabil la spirit. Când Nichita a fost de neînțeles, „intelectualii” l-au părăsit și s-au apropiat ceilalți, în schimb, căutătorii de alți zei, de adevăr, cei „(pre)schimbați în cuvinte”. Dovadă transformării lui Nichita este „Epica Magna”, din care se naște, printre multe alte creații, povestea daimonului, mult anunțata apocalipsă a focului și metamorfoza trupului în (ne)Cuvânt. El a devenit poetul care continuă tradiția lirică a „poesis”-ului transmaterial, în descendența Eminescu-Blaga.

 

 

„Vine focul”, mă auziți?

Daimonul meu către mine

Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul

şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se

şi pe caprele negre de stâncă înecându-se

în moalele stâncii.

Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi

suptă de fluviu şi pe acesta

supt de râuri şi pe acestea

supte de izvoare şi pe ele

absorbite de setea unei făpturi alergând.

Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie,

ai să vezi

cum se usucă peştii

şi cum se împuţesc balenele

cum se evaporă meduzele,

căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?

-Te aud şi ce să fac eu,

chiar dacă te aud ce să fac eu,

eu ce pot să fac eu?…

-Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,

repede, cât mai poţi să te schimbi!

Schimbă-ţi ochiul în cuvânt

nasul şi gura

organul bărbătesc al facerii,

tălpile alergătoare,

părul care-a început să-ţi albească

prea des încovoiata şiră a spinării, –

schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!

I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că

vorba arde,

verbul putrezeşte,

Iar cuvântul

nu se întrupează ci se destrupează?

Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta

şi a fiert din pricina luminii soarelui.

Am dat un nume unui copil

şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii.

-Ştiu asta, mi-a zis Daimonul.

Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!

 

În loc de urări festiviste și de trecătoare festine anuale, Nichita trebuie reînviat. Nichita nu va trebui niciodată comemorat, ci aniversat pentru zestrea pe care a preluat-o de la nostalgicul Eminescu, amplificând-o în acorduri personale la valențele unui poet de geniu, nu în răstimpuri, ci „în aeternitate”! Marele sau premiu a fost și va rămâne limba română! Când un poet moare, nu există gen identificabil, ca în celelalte vocații profesionale. Poezia nu are femei și bărbați. Poezia pare, exclusiv, vocația umană a sensibilității, un risc, un pariu cu propriul suflet, pe care ți-l desfășori de pe un trup mumificat. Nichita Stănescu a devenit, astfel, în vremea sa, un ‘martir’ liric.

„Dacă pot să iubesc, mi-e destul; dacă cineva poate să iubească, e împărat; dacă cineva este iubit, e infinit.”

(Nichita Stănescu)

 

Pe 12 decembrie, trenul care îl aducea de la Drobeta-Turnu Severin intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Mircia Dumitrescu, prietenul sau devenit un văduv etern, își amintește:

 

„Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci, din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”

 

Se spune că azi, în decembrie 1983, iarna a fost cruntă și nemiloasă, chiar și pentru cel care a scris despre „măreția frigului”. Azi, frigul nu mai este la fel de măreț și nici prezent în calendare, de vreme ce zeul său prim a plecat rostind cele din urmă necuvinte: „respir, doctore, respir”. Tot azi, dar și mâine, elegiacul Nichita va fi „alcoolizat” și „folklorizat”, dar puțini sunt aceia care mai înțeleg, însă, că acest moștenitor al spiritului Labiș, devenind el însuși Altcineva, a fost și rămâne rostitorul anticelor misterii, coborâtor de sânge nobil din Pindar. Și zeul, nu-i așa, cum tălcuia poetul, se ascunde privirii…

 

„Nichita Stănescu este, după Eminescu, poetul român cu cea mai mare încărcătură culturală, cultura fiind aici înţeleasă în toate direcţiile posibile, de la literatură, artă şi religie la ştiinţă şi filosofie.”

(Solomon Marcus)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *