Regal Literar

Strigonia virală sau calitățile intertextualității distopice – Strigonia virală – Mihai Șurubaru

După ineditul volum “Arcanele Strigoniei”, lansat în 2019, ce introducea cititorul în spectacolul de idei fantastice denumite “misterele strigoniene”, Mihai Șurubaru își continuă temeritatea itinerariului în această lume a contradicțiilor strigoniene. Dacă în volumul de debut făceam cunoștință cu ghicitoarea satului, coana Sultana, trecând prin “miracolul de la Săpânța”, apoi dezlegând “legenda Celacantului”, în plin “test la Follywood”, printre personaje mitologice și celebrisisme ca Dali și doamna Afrodita, iată cum, de această dată, transficțiunea lui Mihai Șurubaru atinge în “Strigonia virală” alte cote de umor și analiză auctorială.

Se știe prea puțin, însă, că primul autor care a imaginat acest univers al utopiilor negre a fost Ludovico Ariosto, în celebrul său poem fluviu, Orlando furioso, unde în cântul XLVI, strofa 88, face referire la Strigonia.

V’e che ne gli inſantili e teneri anni

lo scettro di Strigonia in man gli pone:

sempre il fanciullo se gli vede a’ panni

sia nel palagio, sia nel padiglione,

contra Turchi o contra gli Alemanni

quel Re possente faccia espeditione,

Ippolyto gli e appresso, e ſisso attende

a magnanimi gesti e virtú apprende.

(“L-am văzut dând sceptrul Strigoniei în mâinile copilului său. Tânărul Hippolyte l-a urmat peste tot, în palat și în cort. În toate expedițiile întreprinse de acest rege puternic împotriva turcilor sau Germanilor, Hippolyte era întotdeauna alături, atent la cel mai mic gest al acestui erou magnific, și inspirat de virtuțile sale”.)

 

Lumea ciclopilor, giganților și lestrigonienilor nu este însă o noutate în imaginarul european, pentru că referința literară principală rămâne mitologia greacă, izvorul marii culturi occidentale. Însă, pentru Mihai Șurubaru, deplasarea de la mitologie la realitate, de la fantasmă la contingent se face în note ample de umor și  fascinație a vieții din toate mediile sociale. El nu pune sentințe, ci observă, asemenea unui detectiv, faptul comun, întâmplarea altfel – el întreabă, deci, fără a-și dori un răspuns facil. Personajele sale amplificate de o importanță trecătoare rezistă efortului pe care cititorul îl face în volum, acela de a găsi un răspuns la eterna întrebare: este sau nu adevărat sau cât de verosmile sunt istoriile înșiruite, ca-n întâmplările lui  Păcală ?

“Minciunile” autorului au savoare și captează atenția, pentru că reușesc să concentreze, într-un amestec de I.L. Caragiale și Băieșu, de comic și ironie, mentalități revolute, arhaice. “Mortul mincinos” și “Vampirul găinar” sunt două exemple textuale care aduc în prim-plan gândirea “strigoniană”, haotică, ce virusează creierul oamenilor și mintea micro-societăților tradiționale. Autorul-observator își inițiază, deci, investigația sub imperiul reflecției, bine marcată pe parcusul cărții:

M-am gândit cât de aproape de Dumnezeu sunt oamenii ăștia și n-am mai continuat. M-am uitat pe fereastră și am văzut cum fugeau prin fața mea peisaje de beton, hale de uzine fără acoperiș și cu geamuri sparte, vagoane abandonate și ruginite cu șinele dispărute, atât din față, cât și din spate. Conducte ruginite care se încolăceau ca șerpii, fără cap și fără coadă, coșuri de fabrică aplecate, parcă să privească peisajul apocaliptic! Era un motiv de a-l acroșa verbal pe vecinul de compartiment cu ochelari și geanta burdușită.                                                                                                      

– Priviți ce peisaj lunar, domnule! Parcă este după un război termonuclear! Cred că Hollywod-ul ne-ar da mulți dolari, să facă filme aici!”

 

Contactul textului cu realitatea oficială, scrisă sau vizuală, cu efectele “strigoniene” atât de pandemice din anul scriiturii, fascinează prin onomastica aparent accidentală, și cu atât mai surprinzătoare sub raport transficțional, dincolo de granițele literaturii.

– Mamaie Rafila, am văzut că ai o funcție de răspundere! Faci de mult meseria asta?                                                                                                            

– Maică, nu este ușor! Este o îndemânare moștenită de la mama, care și ea o moștenise de la bunica, iar bunica, la rândul ei, de la străbunica, care era mari preotese. Zic îndemânare, pentru că trebuie să-i despici pieptul, iute, dintr-o singură mișcare!…Să n-apuce să-ți vadă fața, că te blestemă! D-aia am și fața pitită sub vopseaua albă!

 

Dacă omul de cultură Titus Vâjeu identifica, cu acuitate, că “Republica” lui Șurubaru poate fi apropiată de proza sovietică cu accente distopice, iată că în continuarea sa, “Strigonia virală”, Mihai Șurubaru adaugă portrete locale, așa cum este evident în cele două narațiuni bine ritmate, “Baletrista avicolă” (greu de uitat personajul Galina Kloșkina), respectiv “Șarpele creștin” (întâmplări underworld de la mănăstirea Căldărușani).

La fel ca în primul volum, “Arcanele Strigoniei”, moartea, mortul și groapa stârnesc în prezentul volum situații hazlii, suprarealiste, sucind minți și răsturnând logica rațională, iar Mihai Șurubaru ii acordă atenția cuvenită în două medalioane literare: “Mortul mincinos”, respectiv “Cavoul lui Aristide”. Accentele grotești amintesc de lumea închisă, tenebroasă a lui Edgar Allan Poe, fără însă ca descrierea să fie strict scenografică, ambientală. Aici, vorbirea oamenilor este cea care contează cu adevărat, devenind un stil Șurubaru, prin comicul de limbaj și de situație.

Once Upon a Time in Animafilm reprezintă un capitol mai puțin strigonian în corpusul volumului, deoarece autorul-narator relaxează textul de “virusul” acumulat până atunci, lăsând ca aici să intre elemente de biografie directă, emoționantă și profund umană. Portretistica sa este nu numai un “in memoriam” dedicat celor mai buni prieteni, cât mai degrabă un prilej de a umaniza, în mod aparte, mediul său de proveniență: animația! Acolo, unde sufletul artiștilor și personajelor lor se întâlnesc pentru totdeauna, pentru că acolo nu există punct terminus; acolo, unde nu se împlinește această adevărată teroare a istoriei – moartea. Strigoniană, de fapt,  este dispariția unei lumi de animatori și a unei arte din mentalul colectiv, pe fondul unei revoluții care rămâne punctul central al misterului românesc, cu sânge abundent și cu efecte, fără îndoială, strigoniene!

Viața boemă a animatorilor s-a apropiat de sfârșit. Acum, mare parte a animatorilor, după ce s-a deschis ușa, au ieșit în stradă, împrăștiindu-se în diferite zone, ce vor deveni nucleele Revoluției, care în noaptea de 21 Decembrie 1989 va umple de sânge Piața Universității! Patru animatori vor fi considerați eroi. A fost momentul în care animatorii „zuzu” au contribuit la noua istorie a României. După Revoluție, m-am reîntâlnit cu nea Fane, era reporter de investigație la ziarul „Baricada”!…                                                

– Și ce dacă-i ministru, domnule! Să mă lase să-i pun eu câteva întrebări și-o să-și dea demisia singur! Da’ până când…până când o viață neagră și un trai nefericit…, iar ca pă vremea comuniștilor?”

Pendulările între mediile sociale se termină odată cu incipit-ul eliadesc – Căldura mare mă toropea – din Strigonia virală, titlul celei din urmă incursiuni în inima fenomenului strigonian. Aici, Mihai Șurubaru dovedește o cunoaștere atotcuprinzătoare, articulate, a istoriei locale, reușind printr-un tur de forță să aducă la “masa rotundă”, circulară, a cavalerilor istorici toate personajele benefice și damnate ale României. Impresionantă prin puterea argumentației, prin capacitatea de a nu scăpa  frâiele textuale și reușind să traverseze, în aproximativ 150 de pagini, evurile de medievalitate, umanism, regalitate, comunism și modernitate, chiar predicții ale viitorului (după o trezire din vis), istoria lui Mihai Șurubaru pune brusc punctul pe i, transformându-și călătoria inițiatică într-un micro-roman à clef, cu adevărate volute de intertextualitate ce merită atenția hermeneuticii de profil. A comenta sau a descrie acest vulcan de idei magmatice este inutil și greu de cuprins, întrucât legăturile sau nodurile esențiale se află acolo, în textul dens, excelent radiografiat, într-o formă care va avea, fără îndoială, diferite chipuri și conținuturi, în funcție de atenția și arsenalul intelectual ale lectorului.

Grosso modo, ieșirea din această minunată călătorie, de vis feeric ori de realitate calpă, se face printr-o promisiune finală, cu valențe testamentare, care nu mă îndoiesc că se va concretiza, armonios, cu un al treilea volum strigonian, hic et nunc.

 “– Ai dreptate, Euridice, dar mă îndeamnă un gând, să dispar cât mai curând! Asta întărește dorința mea, de a deveni cuantă vagaboandă în Univers!„

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *