Regal Literar

Mihai Eminescu, între detractori și salvatori (I)

Ziua de naștere oficială a lui Mihai Eminescu este 15 ianuarie 1850, dată ce a fost recent aureolată sub titlul de „Ziua Culturii Române„. Și chiar dacă numele său real era Eminovici, nu Eminescu, Iosif Vulcan (fondatorul revistei Familia, apărută la Pesta, în Ungaria) este cel care i-a schimbat numele, pe motiv Eminovici nu era destul de românesc.

Cu toate acestea, data de naștere a Poetului a rămas un mister. În arhivele gimnazului din Cernăuți, data de naștere a lui Mihai Eminovici a fost trecută 14 decembrie 1849. În schimb, în registrele Junimii din Iași, adolescentul Mihai Eminovici și-a notat drept dată a nașterii 20 decembrie 1849, dată ce a fost confirmată ulterior de fratele său, ofițerul Matei Eminovici. Acesta din urmă a confirmat a găsit, într-o psaltire, însemnarea tatălui său, Gheorghe Eminovici, cu aceeași dată: 20 decembrie 1849!

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”.

Data de naştere a poetului, unanim cunoscută, este avansată de Titu Maiorescu în lucrarea „Eminescu şi poeziile lui” (1889), însă baza documentării sale este falsă. Sursa o reprezintă teoria istoricului N. D. Giurescu, care în urma studierii mai multor surse, printre care şi un dosar cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani, conchide că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850. Chiar dacă actul de botez al copilului, din 21 ianuarie 1850, este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, este un fapt știut înregistrarea în actele administrative se făcea mult mai târziu decât nașterea propriu-zisă, iar impedimentul, în acest caz, l-au constituit sfârșitul de an și iarna lui 1849! În concluzie, iată istoria a ales, în mod eronat, o dată care nu a fost confirmată de istoria familiei și istoria factuală.

Detractorii

Cine mai poate să asculte versuri și se apropie cu blândețe de timpul lui Eminescu? Cine mai dorește găsească în universul eminescian abundența stilistică, dar și comoara lirică din care s-au adăpat, și încă o mai fac, triștii, și arareori, fericiții săi epigoni? Detractorii săi, antumi și postumi, au fost nenumărați, încercând toți creioneze portrete ocazionale și incomplete, piezișe, despre omul și poetul Mihai Eminescu. Primul dintre ei a fost un contemporan, pe nume Alexandru Macedonski, autor al unei epigrame insolite, scrisă în anul îmbolnăvirii sale, 1883:

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aș plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun!

Efectul acestui act literar l-a dus pe Macedonski în deplină izolare și obscuritate, fără drept de publicare și cu consecințe extrem de drastice, în pragul sărăciei. În vremurile recente, după 1989, Andrei Oișteanu în Narcotice în cultură română. Istorie, religie și literatură, volum de cancanuri literare sub efectul unor idei înțesate de narcotice mentale, afirma în poezia „Melancolie” se ascunde un elogiu adus drogurilor. , de fapt, termenul melancolie este o metaforă a bolii sale bipolare și maniacalo-despresive, din spectrul demenței. În altă parte, în volumul Visul himeric, Mircea Cărtărescu descifrează, în poezia „Lacul”, pulsiunile sexuale ale lui Eminescu, chiar și cele de natură duală, ignorând nu romanticul Eminescu se oglindea în lac, ci însuși el – acuzatorul, denigratorul.

Un alt caz public și celebru de defăimare a lui Mihai Eminescu a fost „dosarul Eminescu”, coordonat de junele Cezar Paul-Bădescu, girat de criticul mai multor generații comuniste și post-decembriste: Nicolae Manolescu. Acest „dosar” din paginile revistei Dilema (1998), încercare grotescă și ridicolă de umanizare, de relativizare a poetului în noile conștiințe, aducea în discuțievina” lui Eminescu, care vreme de patruzeci de ani, a fost instrumentalizat de propaganda naționalcomunistă, fapt parțial adevărat, însă scriitorii de după 1989 au preferat falsifice adevărata receptare asupra lui Mihai Eminescu. Demersul lor s-a dorit a fi o prima etapă din deconstrucția personalității lui Mihai Eminescu, prin rediscutarea mitului literar și prin falsa reevaluare sau revitalizare a spiritului critic, din traseul ultimilor săi ani de viață, când boala misterioasă devine perspectiva strâmtă și superficială sub care este analizat.

Nume precum Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Paleologu, Zigu Ornea, Cristian Preda, Şerban Foarţă, Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe şi Radu Pavel Gheo, se instituie în judecători și acuzatori care completează un dosar al deplinelor frustrări intelectuale și al imposibilității de înțelegere a conștiinței autentice. Vorbim, astfel, despre un război între „pigmeii” de ieri, azi și mâine, și adevărata stea de Poet care rămâne acolo, fixă, aproape imperturbabilă pe cerul întunecat al vremurilor.

În copilărie era „mic şi îndesat”, foarte negricios, ca toţi fraţii săi. La Cernăuţi avea o frică patologică de stafii.
Adolescent, „era un tînăr sănătos ca piatra”, care la scaldă „punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înnot”.
La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64 – 1,65 m), cu „musculatura herculitană” şi deosebit de păros: „Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”. Avea platfus la ambele picioare. În timpul episodului ardelean „avea aparenţa unui om vagabund” (Grigore Dragoş). N. Densuşianu se sperie de el: „O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci în adevăratul înţeles al cuvîntului, curgeau zdrenţele de pe el”. Era pe atunci „un tînăr cu faţa negricioasă, cu ochi mari deschişi, cu un zîmbet pe buze”.

(Mircea Cărtărescu)

Un alt detractor de dată recentă, din tagma jurnaliștilor, care practică dedublarea, prin utilizarea silogismelor este Cristian Tudor Popescu, fostul inginer și scriitor SF, cu doctoratul dat în propaganda comunistă din filmul românesc. Acesta îl acuza pe Eminescu, în urmă cu opt ani, este ateu și ne-român, citând, cu înverșunare, din poezia psalmică de revoltă divină. Jurnalistul încruntat omitea poeziile de inspirație religioasă din universul eminescian, cum ar fi Rugăciune, Răsai asupra mea, Înviere, Dumnezeu şi om. Și cum nu crezi, astfel, în invocația cu valoare de imprecație din Satira III: Cum nu vii tu Țepeș, Doamne, ca punând mâna pe ei,/să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei./și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/să dai foc la pușcărie și la casă de nebuni ?

Lucian Boia, în studiul Mihai Eminescu, românul absolut – Facerea şi desfacerea unui mit, sub aparenta dorință de a studia și a demonstra cum a apărut și a fost întreținut mitul lui Eminescu, în diferite perioade istorice și politice, se ocupă, de fapt, de demitizarea Poetului și relativizarea geniului său: „Va veni poate vremea când vor obosi şi cei care îl înalţă atât de sus şi cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiţia lui originară. El e pur şi simplu, nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puţin) un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă mai departe, pe care l-a dat literatură română în epoca ei clasică”.

Această certitudine insalubră a posterității și continuă ofensă fără margini, fără simțire, par adesea o formă de delir apodictic. Eminescu este, contrar sentințelor, parcă mai viu, mai intens în absența trupească decât putem cuprinde în gând, iar cei vii, ‘criticii săi” niște relicve dintr-un muzeu uman care se surpă apocaliptic. Cariere universitare și doctorate injurioase, edituri care publică biografii alterate, și articole „adevărate„, defăimătoare – acesta-i portretul caragialesc al unei culturi care trebuie să se polarize eminescian, în complexitate și în esențe!  Aceia certați cu Mihai Eminescu, riscă, din cauza elanului retoric sau ignoranței crase, să își saboteze propria construcție sau formare intelectuală. Cazul Horia Român Patapievici este ilustrarea unei retorici ambigue, la două capete, în care Eminescu este plasat în obscuritate, la periferia unei conștiințe naționale. Iată ce afirma  acest eseist belicos, în „Politice”, cel care avea să afle prea târziu că „partea nevăzută decide totul„:

Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să–și facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultură română, azi că și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele.

Toți acești defăimători cu intenție, la fel ca toți contemporanii lui Eminescu, aceia care s-au solidarizat cu minciuna, de la prieteni, medici, avocați, scriitori, trebuie dați uitării generale și acuzați de neprihană, căci aceștia vor rămâne în umbră, în timp ce aceia întru adevăr vor fi găsit, deja, Lumina. Și pentru acei care încă respiră, duhnind a propria lehamite, se cuvine o nouă alfabetizare, o degrabă școlarizare și noi corigențe, a priori.

Pentru detractorii săi, Eminescu nu există ca jurnalist și gânditor al relităților zilei, el fiind ignorat adesea din această perspectivă atât de consistentă a intelectului său. Virulența afirmațiilor sale și adevărul rămân, însă, exemplare și redau realitățile unei epoci, dar și ale altor epoci pe care le trăim sau le vom trăi:

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătorești. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totuși, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.

Recent, în cadrul emisiunii-medalion Eminescu, realizată de scriitoarea și prof. univ. Daniela Zeca Buzura, s-au găsit unii profesorași de Universitate să creadă că Maiorescu este patronul cultural al poetului Eminescu. Ignoranța lor este atât de mare, încât nu pot cuprinde, în cuget, că Eminescu, la fel ca geniile tutelare ale epocii lor, vor evolua spre cerul istoriei indiferent de trecătorii lor magiștri sau falși mecena, cum a fost Maiorescu, care i-a fost, se înțelege, nesăbuit călău. Tot post-biografismul fals, contrafactual, de lunatic și revoluționar urban, i se „datorează” dlui Maiorescu, cel care s-a răzbunat fără seamăn, de gelozie și ură nemărginite.

Mihai Eminescu însuși se apără în fața detractorilor săi, în chip anacronic ! În volumașul Geniu pustiu, el se adresează contemporanilor, și ca un arc în timp, tuturor acestor detractori lipsiți de conștiința literară și umană, acestor postmoderniști obosiți, maladivi, sex-drugs-and rock’n’roll, aflați într-un delir de falsă autoritate:

Crezi tu or[i] toate sufletele de pigmei ce mă-nconjor — cred ei oare că mă cunosc? Ei văd niște membre de om, fiecare-și croiește câte-un interior cum îi place pentru acest biped îmbrăcat în negru și omul lor e gata. „E un nebun”, zice cutare. „E fantast”, zice cutare. „Așa! vrea să treacă de original”, zice un al treilea — și toate aceste individualități croite pe seama mea, atribuite mie, nu au a împărți cu mine nimic. Eu sunt ce sunt, destul că sunt altceva decât ceea ce cred ei. Lauda lor nu mă lingușește, pentru că ei laudă o individualitate care nu-i identică cu a mea -batjocura lor nu m-atinge, pentru că ei batjocuresc un individ pe care eu nu-l cunosc… Îi disprețuiesc pe acești oameni… m-am săturat de ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *