( lui Eminescu )
O, câte aș avea să-ți spun,
Din lumea asta …prefăcută,
Dar îmi e teamă că-n mormânt
Îți tulbur liniștea tăcută.
Ce să îți spun? Să-ți spun povești,
Să-ți spun minciuni, cu-a mea guriță?
Zi, tu, poete ce ai face,
Ai ghici pe-o …romaniță?
Să-ți spun că-n codrii de aramă
Nu mai cântă păsărele?
Că nu mai sunt, s-a tăiat tot:
Tulpini, coronae, rămurele?
Pe ce să se oprească oare,
Vreo pasăre ca să mai cânte?
Că au rămas doar buturugi,
Și-acelea în inimi rănite!
Să-ți spun că seara când se lasă,
Și buciumul cântă cu jale,
Nu mai sunt turme să coboare,
Pe deal, ca-n vremurile tale?
Să-ți spun că ne-au călcat străinii,
Trecând prin vămi fără de teamă,
Și-au luat pământ din talpa țării
De n-avem cui mai spune,, mamă”?
Că maica noastră, România,
S-ar mai ruga, dar n-are cui?
Că este-atâta desfrânare
În sfânta casă-a Domnului?
Să-ți spun că seara-n asfințit,
Când noaptea dă să-nceapă,
Ți-e frică a ieși din casă
Să te mai plimbi, ca altădată?
Să-ți spun că plopii fără soț
Nimeni nu-i socotește?
Că lumeai tare abătută,
Cu capu-n jos pășește?
Să-ți spun că marea nu mai e,
Cum o știai odată,
Și printre sute de catarge
S-a dus o flotă…toată?
Să-ți spun?…dar nu, mai bine nu,
C-ai să mă cerți, bine-nțeles,
Și-ai să mă-ntrebi: ,,-Trăiești de mult,
Și oare tot n-ai înțeles”?
Că dintr-o viață nu te-alegi
Decât cu chin și cu durere?
Tu ești poet…fă-ți lumea ta,
Și lasă lucruri…efemere.