Regal Literar

Retroviziuni ale monștrilor sacrés (I) – Actorii

 

Radu Beligan (14 decembrie 1918 – 20 iulie 2016)

Radu Beligan, cel mai longeviv actor care se afla în activitate pe scena de teatru : Europa FM

Dacă Spania l-a avut pe Fernando Fernán Gómez, noi, românii, l-am avut pe Radu Beligan. O personalitate umană și un caracter complex, traversând decenii de artă teatrală înaltă, dar și de decizii umane oportuniste, stângace, printre multe lumini și triste umbre. Un om cu un crez aproape unic, salutar, mântuitor pentru Teatru, pe scena căruia a călcat până în ultima secundă, pentru că domnia sa a avut misiunea interpretării și apărării Artei.

Personal, întâlnirea cu Beligan a avut loc întâmplător, dar efectul este viu, permanent: o strângere de mână și o îmbrățișare a privirii calde, dar obosite, care s-a continuat cu un testament: „voi, tinerii, sunteți viitorul„. De aceea, de multă vreme, pentru mine, un Beligan a murit, iar „altul” s-a născut. Le Roi est mort, vive le meme Roi!

Nu mi-a fost niciodată ruşine că sunt român. Nici măcar atunci când, călătorind cu metroul, la Paris, am fost abordat de câte un conaţional dotat cu acordeon, muzicuţă sau măcar o pancartă cu tradiţionalul „Je suis roumain, donnez-moi 50C pour manger“ – şi, credeţi-mă, nu mi s-a întâmplat de puţine ori. În schimb, mă simt mândru că sunt român în fiecare zi.

 

Irina Petrescu (19 iunie 1941 – 19 martie 2013)

Ivită pe ecran odată cu modernitatea filmului românesc, Irina Petrescu și-a cucerit nu doar partenerii de viață și de ecran, sau de scenă, dar pare că a reușit să își dobândească eternitatea încă înainte de a intra în Neființă. Decentă în nuditatea sa vizuală, dar indecentă în privirea sa pătrunzătoare, puternică, scrutătoare, Irina Petrescu a fost, în culori sau în alb-negru, vitală, de neuitat. A fost întâi o doamnă cu noblețe, abia apoi o imensă actriță, greu de ajuns clipei…, „actrița pură”.

S-au pierdut candoarea şi speranţa. Îmi povestea Ana Blandiana c-a ascultat un discurs al lui Lech Walesa, care spune aşa: înainte înţelegeam tot, ştiam despre ce e vorba, ştiam împotriva a ce să lupt, dar astăzi nu mai înţeleg nimic, nu mai ştiu nimic şi cred că de pe urma cîştigării libertăţii a cîştigat mai mult răul decît binele. Acest gînd mi s-a părut cutremurător de adevărat. Faptul că azi prin libertate se înţelege dreptul la haos, la dezordine, la indisciplină, la ignorarea rigorii şi la domnia bunului-plac – care nu înseamnă a face orice – nu este deloc un cîştig. Armonia dintre tine şi cei în mijlocul cărora trăieşti, în interiorul unei ordini sociale, era mult mai simplă şi mai uşor de realizat în perioada interbelică.

 

Vladimir Găitan (2 februarie 1947 – 10 noiembrie 2020)

Nu a fost actorul meu preferat, poate și din cauza unui repertoriu care, adesea, nu l-a avantajat, amestecându-se în distribuții prea amicale și în umbră. În Reconstituirea lui Pintilie, arată primele semne ale unui talent rarefiat și prea încrezător în sine, în succesiunea unicului june, Dan Nuțu. Abia în „Căldura” lui Șerban Creangă, atinge un „semn” al maturității sale precoce, într-un rol pe care nu îl va mai face vreodată, nici egala prin simplitatea….complexă. Nici măcar în ecranizarea după Camil Petrescu ! Acel Vladimir Găitan nu va pleca, pentru mine. Acel căutător se odihnește de azi, după o cursă prea lungă și obositoare, pe steaua sa renăscută.

Ce se întâmplă cu acești colegi ai mei de au luat-o razna în halul ăsta? Nu asta e menirea noastră. Pentru asta pledez. Avem posibilitatea să ne exprimăm pe scenă, cum am făcut-o pe vremuri de restriște. Pe vremea lui Ceaușescu jucam într-o cheie anume. În Hamlet, de pildă, eram dizident, dacă voiam să joc astfel. Avem piese foarte bune cu care manifestam și venea lumea fericită să ne vadă. Iar când a trebuit, am ieșit alături de popor, în stradă. Sunt foarte mulți actori care au fost acolo.

Nu am nimic să reproșez publicului, sălile sunt pline, oamenii au nevoie de noi, dar au nevoie de noi pe scenă, nu pe trotuar, cu un bilețel în mână. Dacă îi întrebi pentru ce protestează, nici nu știu ce scrie pe biletul ăla. Nu știu. Întrebi un actor despre legile Justiției, el habar n-are. Măcar să știi despre ce este vorba. Sunt dezamăgit. M-am închis în carapacea mea, în casă, cu niște oameni care îmi sunt dragi și atât tot. Eu nu pot să asist la situația asta care degenerează.

 

Gina Patrichi (8 martie 1936 – 18 martie 1994)

Cea mai importantă și expresivă actriță din Romania: tulburătoare, răvășitoare, dramatică dincolo de însăși drama de pe scenă, un monument de seriozitate artistică și de sensibilitate umană. Cătălina Buzoianu, în piesa radiofonică Vocea umană, cu Valeria Seciu, pare mai metaforică în perspectiva sa asupra lungului monolog din Cocteau. În schimb, Gina Patrichi calchiază, aparte, totuși perfect textul francez, păstrându-i esențele și adăugând o vibrație personală greu de atins. La fel ca Ingrid Bergman, într-o celebră ecranizare omonimă.

Scurtul, dar marcantul rol din „Rătăcirea” lui Tatos, mi-a revelat-o pe Gina Patrichi drept o adevărată Anna Magnani de România, într-un chip aparte, de miticitate întrupată, în proximitatea familialului inconturnabil, niciodată fortuit. Când Cristian Tudor Popescu analiza „Rătăcire”, în regia lui Alexandru Tatos, punând accentul pe rolul propagandistic al filmului, a ratat, cu bunăvoie, efectul asupra spectatorului al acestei scene filmate în Germania. În fapt, este un cadru memorabil, încărcat simbolic (v. lumânarea de pe masă), în care Gina Patrichi – actriță și om în siajul tragedienelor moderne – dovedește că relația dintre teatru și film, dintre cadrul apropiat, emoție și text, este admirabil posibilă.

Mă străduiesc să-mi găsesc momentul meu de adevăr, mi-l contrazic adeseori şi, atunci, fireşte ca nu prea pot să am certitudini. (…) Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil. Trăiesc unele momente până la paroxism, până la stările pe care făpturile echilibrate le văd doar în vis. Pentru a obţine asemenea străfulgerări, trebuie ca tot restul de adevăr să fie saturat de semnificaţii, trebuie practicată o mare economie de mijloace – pentru ca momentul de explozie să fie demonstrativ şi fascinant în acelaşi timp.

 

Dan Nuțu (n. 17 martie 1944 –

Revăzând filmele cu Dan Nuțu, am impresia că acolo nu a jucat un actor, ci umbra sa, o respirație ușor fantomatică, prelinsă în toată acțiunea filmică, care a preluat și comunicat, oarecum straniu, întreaga emoție a tramei. Personajele sale, dacă nu chiar el însuși, sunt expresia paradoxală a absentului…prezent, emasculând orice altă prezență și deflorând, prin privire și apoftegmatism, femininul tainic, delirant.

Rostirea lui Nuțu este adesea recitativă, profundă prin simplitate și fascinantă prin tonalitate. Spre exemplificare, în Diminețile unui băiat cuminte ori preludiul Dimineții de la ora 6, unde se află dublul său feminin autentic: Irina Petrescu. Înăuntru și dincolo de ficțiune…June-prim, strălucind în alb-negru, printr-o naturalețe în afara actoriei, de parcă ar fi rămas un etern amator, alături de actorii consacrați, mai mari decât el și mai buni. Însă, Dan Nuțu a sedus în tot deceniul șase, și o frântură din deceniul șapte, printr-o prospețime greu de reperat în istoria filmului. A fost un nebun care și-a prelungit adolescența peste limita admisă. Abia când s-a maturizat, când a început să vorbească mai mult și să fie altcineva, geniul, vraja s-au risipit ca după o stare de maxim și îndelung extaz. A știut asta și a fost mistuit de propria ratare…matură, plecând din țară, aruncând, ca o valiza, acel trup de Apollo mundanizat. Singurătatea în cadru, la fel ca la Irina Petrescu, ii rămâne amprenta inefabilului și a unei tristeți învăluitoare, încă misterioase. Și intangibile…

Actoria ține de har, de talent sau de ce nume vrei să-i dai. Și nu e vorba de mine la mijloc, ci de cum mă uit la meserie. Evident că există tentația de a fi ca ăla sau ca celălalt. Aș fi vrut să fiu Jack Nicholson, dar n-am nimic din el, nu? După ce ai învățat textul și îți intră în sânge – și mă gîndesc aici la Laurence Olivier, că el e actor de caracter – îl asimilezi așa cum poți tu, tu ești la mijloc. Nu poate să apară Richard al III-lea. La fel și la filmul documentar – subiectul pe care îl alegi, modul în care filmezi e despre tine. „Și ne vom pierde sau ne vom izbăvi, nu prin ceea ce am fost, ci prin ceea ce am vrut să fim”. Asta e un alt citat. Miguel de Unamuno

 

Leopoldina Bălănuţă (10 decembrie 1934 – 14 octombrie 1998)

Ipostaziată adesea în tragediana teatrului românesc, de parcă teatrul grecesc și-ar fi avut ecourile la noi, Leopoldina Bălănuță nu pare să fi „adormit” vreodată. Din aceeași succesiune valorică și spirituală cu Gina Patrichi și Olga Tudorache, doamna Poldi, actrița și trăitoarea, a avut, pare-mi-se, pe cerul sau înstelat un acord în plus, o notă de cultură și de trăire care a depășit propria-i existența și chiar a celor din jur. De asemuit prin tonalitate, fără îndoială, cu omologul sau întru spirit, din celălalt gen… dramatic: Emil Botta. Ascultând-o, deci, nu poți să nu fii decât mai bun și mai mântuit! O conștiință irepetabilă, vai, ca o rază intimă de soare, în rotocoale continue de vârtej…

Citesc sau ascult muzică, sau plec să fac cîțiva pași prin parcuri, să stau pe o bancă, să-mi umplu sufletul de o liniște senină, ca să-l duc apoi acolo, pe scenă, să aștepte împăcat să bată încet primul gong, să se stingă lumina în sală, să se aștearnă o liniște desăvârșită, ca apoi să se audă, odată cu zgomotul desfășurării unui orizont alb, sunetele de clopoței ale unor colinde ce le-am lăsat undeva, în satul copilăriei mele, apoi alte sunete ce mie îmi aduc în amintire frînturi de prohoduri sau de nunți, sau de botezuri, fîșîitul coasei în ierburi și greieri și clopote, și bătaia inimii pămîntului și iată că Matca trebuie să apară în fața oamenilor buni, care au venit să-i asculte mărturisirea, despre ceea ce înseamnă „să faci”, despre ceea ce înseamnă „să vrei”, despre ceea ce înseamnă „să speri”, despre ceea ce înseamnă „să fii”, despre ceea ce înseamnă „să nu fii”. Și sala aceea cu oameni buni stă și ascultă, într-o liniște desăvîrșită, această mărturisire.

Eu plec cu viaţa mea în teatru; teatrul vine cu viaţa lui în viaţa mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenţei lui: ‘Doamne, am obosit aşteptându-te!’ Totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.

 

Ștefan Iordache (3 februarie 1941 – 14 septembrie 2008)

Actorii de geniu se apară în fața laudelor și efigiilor, cum ar fi „cel mai bun actor”, „monstru sacru”, căpătând o ușoară ironie și dese reflexe …reflexive. Talentul lor nu este arta lor, ci iubirea și decența, adevărații talanți ai caracterului. Ei sunt strict subiectivi în călătoria personajelor lor spre alte orizonturi de conștiință. Cât despre personalitatea lor, aceasta rămâne un dar, o taină personală. Pur și simplu. Ștefan Iordache se numește, încă, unul dintre aceștia, din profil și din înălțimea unei umanități rara avis. Ille Ștefan Iordache, cum se (pro)clamau în vremuri apuse de imperiu regii Cetății.

Când mă culcam, mai jucam încă o dată în minte spectacolul. E cumplit de obositor și mi se întâmplă cu fiecare rol nou. E o ciudățenie de-a mea. Sau poate nu numai a mea. Teatrul nu e o oglindă a vieții. E chiar viață. Duci în tine, în organismul tău, atâtea existențe. Actorul se consumă ca un sportiv de performanță. La fiecare spectacol cu „Hamlet”, slăbeam patru kilograme. La „Richard III”, trei-patru kilograme. La „Titus Andronicus”, două-trei kilograme. Cu trupul tău se întâmplă multe. Există pericolul să te îmbolnăvești. Să te modifici fizic, dar mai ales psihic. Imaginați-vă un actor care joacă zece ani Regele din „Escurial” sau „Titus Andronicus” și se umple de atâta otravă. Eu, când interpretez un asemenea erou, calc altfel, vorbesc, mă comport altfel decât un om normal. Spre nefericirea familiei mele. Cred că e foarte greu să suporți în casă un actor. Am avut șansa să joc numai roluri grele, care mi-au adus satisfacții enorme pe plan artistic. Dar eu nu mai sunt același. Și mi-e dor de mine, așa cum eram când eram copil.

 

Stela Popescu (21 decembrie 1935 – 23 noiembrie 2017)

Stela Popescu, basarabeanca, rămâne un om cu personalitate, o actriță de excepție în registrul comic, de revistă, care a fost cinstită și iubită până la sfârșit. Nu cred că ar trebui să plângem, ci să ne bucurăm c-am văzut-o și ascultat-o; să zâmbim c-au existat clipe de fericire și divertisment, pentru că Stela Popescu a fost „pozitivă”, înainte de boom-ul cărților de dezvoltare personală. Stela Popescu a fost și rămâne o personalitate tonică, lucidă, trăindu-și viața cu discreție și intensitate. Să o lăsăm să se odihnească și să îi devorăm arhivele video, și să detectăm, în orele prelungi, inteligența sa subtilă, mai putin explozivă ori fățișă!

Eu am fost norocoasă, pentru că nu am sufe­rit de foame, pentru că m-am simţit me­reu iubită în ţara mea. De foarte tânără, am intrat în­tr-un circuit de sim­patie na­­ţio­na­lă, am a­ban­donat ori­ce fel de com­plex ro­­mâ­nesc şi de aceea nu am simţit ni­cio­­dată ne­vo­ia să părăsesc ţara. Dim­po­trivă. Iubesc Ro­­mâ­nia şi ro­mânii, mă doare cumplit când văd atâta ho­ţie, atâta nepăsare pentru se­meni şi, cel mai im­portant pentru mine, atâta indi­ferenţă pen­tru cultură. Cum naiba se gă­sesc bani pen­tru atâtea por­cării, dar deloc pentru cul­tură?! Mă rog, ideea este că plec des din ţară, dar mereu am dorul în inimă şi mereu mă întorc cu drag.

 

Gheorghe Dinică (25 decembrie 1933 – 10 noiembrie 2009)

Gheorghe Dinică - Age, Birthday, Biography, Movies & Facts | HowOld.co

Gheorghe Dinică, cel cu numele devenit celebru, era actor fără să fie actor….în rol. El apărea în cadru și se imortaliza printre toți ceilalți, prin zâmbetul strâns și cinic, printr-o ocheadă șmecheră, dar mai ales printr-o vorbă șăgalnică, memorabilă. Dinică nu pare să fi arătat vreodată sforțarea, strădania de a fi, de a rămâne în conștiințe, precum alți actori care au lăcrimat sau râs în hohote ample, exagerate, căci un lucru este confirmat: el avea intuiția absolutului și marca genialității. Caragiale însuși a murit anacronic, nu din cauza exilului berlinez, ci, să ne imaginăm, pentru că nu l-a avut în față, pe scenă, pe Dinică. Adesea personaj negativ, antagonist fără încărcături malefice, Dinică a fost pozitiv în gândire și atitudine, dincolo de ecran.

Gheorghe Dinică a fost un actor de exceptie, a cărui replică – „mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană! Fii profesionist, ce dracu‘!” – rămâne o moștenire nestemată a unei realități a spațiului romînesc, si nu numai. El s-a născut și a plecat, totuși, pe nesimțite, îngrijit, fără tragismele egoului, și a trăit, precum a jucat, învăluit în decență și naturalețe.

Toți cei pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții mi-au schimbat, într-un fel, cursul existenței. Ștefan Iordache, cel care mi-a fost prieten o viață, a fost pentru mine un exemplu. Un om de o forță incredibilă, un artist complet, un bărbat de la care am învățat ce înseamnă prietenia. De la Maria Tănase am învățat ce înseamnă să cânți cu sufletul, de la Marin Moraru să fiu răbdător. Și acum învăț de la colegii mei mai tineri de platou.

 

Carmen Galin (14 martie 1946 – 13 martie 2020)

Carmen Galin s-a „petrecut” din această lume de saltimbanci, în plină criză morală, decantată în viruși fals morbizi. M-aș bucura să cred că ultima sa înfățișare a fost un zâmbet, cu gropițe fine în obraji. Că strălucirea din ochii săi va fi perpetuă, chiar și dincolo de mărginiri. Am văzut-o adesea de la distanță, deci mi-a fost o străină, captivat totuși de felul ei elaborat de a-și trăi…rolurile, ca niște extensii ale propriei personalități. Prezența ei din Fram, ursul polar rămâne efigia copilăriei mele, ca a multora dintre noi. Pentru mine, Carmen Galin a fost o altfel de Gina Patrichi, talentată și complexă, parcă mai puternică în depășirea dramatismului vieții. Optimismul ei a fost contagios și desăvârșit, cald și surâzător, cu ocheade șăgalnice și luminoase. Vocea sa rămâne mărturia unui caracter nobil și promisiunea unei reîntâlniri.

Eu nu scriu poezii, scriu doar gânduri… Și pe unul o să vi-l spun, pentru că seamănă cu mine: „Îi lipsea o singură pană dintr-o aripă, ca să fie o pasăre întreagă. Iar noi, superesteții, i-am mai smuls una din cealaltă aripă, pentru simetrie.” Probabil că eu sunt simetrică acum…

Ștefan Mihăilescu-Brăila (3 februarie – 19 septembrie 1996)

Ștefan Mihăilescu-Brăila - Wikipedia

Într-o triadă a temperamentelor artistice, filmul românesc ar trebui să-i revendice cu forță pe Ștefan Mihăilescu-Brăila, apoi pe Gheorghe Dinică și, recent, pe antagonistul Vlad Ivanov. Ștefan Mihăilescu-Brăila nu pare să fi jucat vreodată, având drept „iubită” camera de filmat, care l-a ipostaziat dincolo de ficțiune, de scenariu, căci el a fost realist fără efort, cu sudoarea reținută.

Recent, în publicația „online” adevărul.ro, actorul și omul sunt crucificați în cadre intime – alcoolic, avar și arogant. Azi, în lipsa unor modele și a vreunui dictator autentic, „adevărurile” sunt permise indecent, fără cenzură și în lipsa respectului față de complexitatea personalității. În concluzie, Ștefan Mihăilescu-Brăila merită judecat exclusiv pentru vina de a nu fi făcut rău semenilor, un adevăr greu de înțeles de zeii moderni, lipsiți de sentimente absolute. Și dincolo de pământ, Ștefan Mihăilescu-Brăila ar trebui să strige o vorba de ocară, o sudalma zguduitoare adresată acestor supraviețuitori tarați.

Eu sunt convins că poporul nostru are un simţ al umorului cu totul neobişnuit şi verva lui neastâmpărată, scânteietoarele dialoguri cotidiene, literatura satirică folclorică, ne fac să ne gândim la posibilitatea valorificării pe peliculă a acestor comori ale spiritului românesc. Să nu uităm de Nea Iancu! Succesele comediilor sale pe toate meridianele lumii ar trebui să-i impulsioneze pe autorii comediilor cinematografice care, la minima rezistenţă, încropesc povestioare lipsite de haz şi de loc originale… Actori buni, avem berechet. Numai că, atunci când e vorba de comedie, mulţi îşi închipuie că pot stârni râsul (autentic) dacă sunt cât mai caraghioşi cu putinţă. Dar, să ne înţelegem, pentru omul din stal, caraghios nu e eroul literar (eroul filmului) ci el, interpretul. Aşa că şi râsul spectatorului poate fi înşelător pentru cei care nu se străduiesc să realizeze un comic de profunzime, pus să slujească ideii.

Tamara Buciuceanu-Botez (10 august 1929 – 15 octombrie 2019)

Clipa asta a adormirii este îngemănare de iubire și tristețe, de bucurie și nostalgie. La aceeași masă, a tăcerii, stau azi cele două basarabence (Tamara Buciuceanu-Botez, Stela Popescu) care au animat generațiile, de ieri, de azi, și probabil, vor mai hrăni curiozitatea de mâine. Tamara Buciuceanu a plecat dintre admiratori fără tapaj, lăsând în amintire o „ciudățenie”: un om cald, hipermaternal și protector în această familie extinsă, prin ocheanul TV-ului și teatrului. Acesta este portretul ei, nu al „rezistenței”, ci al existenței decente prin cultură.

Ca actriță, adesea a a părut stângace, chiar amatoare, improvizând mai mult decât s-ar cuveni, schițând gesturi de complicitate și aruncând ocheade blânde naturaleței și sincerității umane. Tamara Buciuceanu a dat senzația întotdeauna că venea din realitatea imediată, din strânsoarea publicului, nu maiestuos și arogant, trucat, de pe scenă. Ea trebuie să rămână o „doamnă” de pe scena vieții noastre, atât de decentă și haruită de spiritul înalt al bunătății, căci domnia sa nu avea umor ori comedie, ci un zâmbet statornic, al tuturor celor dragi nouă.

Eram ca într-o familie. Şi în teatru am reuşit lucru acesta. În orice spectacol jucam, aşa se întâmplă o comunicare între toţi interpreţii, încât devinea totul normal. Fără schisme, şuşoteli sau interese particulare. Liniştiţi ne-am făcut datoria. Am filmat extraodinar de repede şi de frumos. Ce era bucuros la acest Sibiel, era faptul că toţi sătenii de acolo veneau cu plăcinţele, cu palincă, cu slăninuţă, ca să ne bucure. Erau fericiţi că suntem noi acolo. Ce însemna actorul…

Iurie Darie (14 martie 1929 – 9 noiembrie 2012)

🖤🙏 In memoriam : IURIE DARIE Iurie... - Marketing şi Comunicare Socioculturală - Biblioteca Naţională | Facebook

Un frumos și delicat in memoriam se cuvine dedicat acestui actor înalt și sensibil, pururea zâmbitor, a cărui mână se întâlnea ușor cu hârtia, pentru desen și pictură, și care, în ultimii săi ani, a fost, pe nedrept, torturat mediatic, pe fondul unei boli necruțătoare. Dacă Dumnezeu există, Iurie Darie a fost deja iertat… și înțeles. Pentru că el a fost un alt „mic prinț”. Autor al propriului sau epitaf, într-un interviu-medialion din emisiunea „Profesioniștii”, actorul îi comunica omului: „Cred am plec din lumea asta cu ceva și (am) nasc în altă lume, se nască celălalt om din mine„.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *