Regal Literar

Retroviziuni ale monștrilor sacrés (II) – Actorii

Margareta Pâslaru (9 iulie 1943 –

Cum arată apartamentul Margaretei Pâslaru din New York! Valorează 1,2 milioane de dolari

Cântăreață și actriță de succes, Margareta Pâslaru pare să-și fi creat un „turn de fildeș”, în care își adună speranțele, visele, idealurile, iar chipul său reflectă temeritatea acestui gest insolit, nu lipsit de umanitate. Prezența pe ecranele de celuloid a fost arară, însă, de fiecare dată a fost de neuitat. A fost, mai întâi, „o fată fermecătoare”, într-un film surprinzător de profund, pentru ca în filmul Elisabetei Bostan, „Veronica”, să creeze o adevărată „Mary Poppins” de România. Energică, încântătoare, „fermecătoare”, Margareta Pâslaru, cândva o trend-setter-iță, rămâne fidelă unei taine proprii.

Faptul că publicul meu îmi apreciază artă, dăruirea și pasiunea, îmi dă satisfacția lucrului bine făcut. Abordarea multiplelor activități artistice de la muzică la film, teatru și folclor, compoziții și texte proprii, crearea costumelor și regie de televiziune au satisfăcut pe rând exigența crescândă a mai multor generații de spectatori. Începe un nou capitol în viața mea, acela în care îmi împărtășesc experiența tinetilor dotați.

 

Florin Piersic (27 ianuarie 1936 –

Florin Piersic | Romania, Retro

Jovial, cuceritor și povestitor al propriei biografii, Florin Piersic a coborât de atâtea ori de pe scenă, pentru ‘a juca’ printre oameni, pentru a emoționa pe scena mai mare, în lung și lat. Calitățile și defectele sale sunt armele unei autoexplorări unice în spațiul nostru artistic, de asemuit, poate, cu magia actorilor ruși, telescopati ca niște luceferi. Actor deopotrivă versatil și complex, îmbinând forța cu pasiunea, lacrima cu scuipatul semințelor, și culminând în dese îmbrățișări – la aniversare. Printre muritori, Florin Piersic împlinește anii senectuții, țînând încă eternitatea pe loc, precum toți seducătorii orizontului uman.

Nu cred că aș schimba nimic. Atât aș schimba, dacă poți să mă crezi. Aș da orice, ca să mă mai întâlnesc cu părinții mei. A fost, poate, cea mai tristă poveste din viața mea faptul că am pierdut-o pe mama și l-am pierdut pe tata. Sincer să fiu cu ține și cu cei care mă ascultă, când am recitat prima dată poezia lui Adrian Păunescu, „Repetabila povara”, ei erau în sală. Și eu am avut senzația atunci că sunt atât de emoționați, iar ei erau în lacrimi când am spus-o, încât am spus „O să o mai spun de multe ori„. Nu am știut că va veni o zi când va trebui să o recit, dar ei nu vor mai fi acolo.

 

Silvia Popovici (7 mai 1933 – 16 septembrie 1993)

Silvia Popovici, actrita pe care Elena Ceausescu nu o suporta • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

Un portret în replici, la remember, al unei mari doamne a filmului și teatrului românesc: fragilă și gingașă în tăria sa de caracter, cu privirea aceea fixă care cere iubire și durere, alint și despărțire. Adesea, prezența sa în cadru, când reflecțiile marcau, tematic, opera filmică sau teatrală, era sinonimă cu o admirabilă pagină de roman. Cu un facies nordic și un temperament dramatic, rusesc, Silvia Popovici permanentizează în conștiințe drept o anti-divă, discretă și puternică, mai degrabă răvășitoare în discreția gesturilor și strigătelor sale. Nu cunoștea banalitatea, ci căuta, se pare, o lumină incandescentă….

Înveţi un rol, ieşi pe scenă, îl debitezi şi mai eşti şi aplaudat… Dar cu cât efort — care nu trebuie să — care nu trebuie să se vadă — câte sentimente — care nu sunt întotdeauna ale tale dar trebuie să le descoperi în tine, care eşti unul singur şi nici asta nu e bine să se vadă, nu e bine să te vezi tu, ci el, personajul, de fiecare dată altul şi de fiecare dată scos din tine. Odată cu nervii tăi… N-aş vrea să am aerul că mă plâng. Nu poţi cârti împotriva a ceva ce te ţine în viaţă, oricât ar fi să te coste. Vroiam doar să spun că nu e o meserie uşoară cum pare la prima vedere. Şi poate că vroiam să mai pledez o dată pentru ideea actorului ca element al creaţiei şi nu ca executant al unor comenzi. Nu-mi p!ace ideea de executant şi pentru că ea presupune o placiditate cu care nu pot fi de acord. E adevărat că el, actorul, nu-şi pune în circulaţie ideile proprii, ci e limitat la rolul de a transmite ideile autorului şi regizorului. Dar pentru ca să transmiţi nişte idei, trebuie mai întâi să le recepţionezi, să devină ale tale. Mai mult: să le adânceşti, să le duci mai de parte.

 

Adrian Pintea (9 octombrie 1954 – 8 iunie 2007)

Poze rezolutie mare Adrian Pintea - Actor - Poza 4 din 29 - CineMagia.ro

În creațiune există imperfecțiuni, mici ‘scăpări”, care devin genialități sau suflete atemporale, mistuite de timpul trăirii lor. Nu cred că Adrian Pintea ar fi trebuit să se nască, cu atât mai mult să dispară ! A fost un om venind spre teatru și s-a ascuns în personaje, nelăsând ca personalitatea să îi fie răpită de ego. Scena, deci, a fost prea mică pentru puterea sa de vibrație, de comunicare/cuminecare. Adrian Pintea a fost un Eminescu-actor, o extensie a poetului pe care l-a divinizat dintr-un motiv ciudat, poate chiar tainic, irațional pentru mintea umană. Pentru Timpul însuși, fără echivoc.. Arta sa a fost arta actorului în proximitatea desăvârșirii….

Am ajuns la concluzia că e important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenței, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica și vizavi de care nu poți să reacționezi decât afișând o detașare ironică. Asta atunci când nu-ți explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală și de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic. Eu cred că la ora asta națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori și mă-ntreb ce visează și m-apucă spaima.

 

Marga Barbu (24 februarie 1929 – 31 martie 2009)

Marga Barbu - Wikipedia

„Turbată” și greu de încadrat în tipologiile epocii, Marga Barbu a fost mai aproape de temperamentul Olgăi Tudorache, prin privire și tonalități, dar plusul de îmbrățișări haiducesti, în sărutări furibunde contribuie la portretul său acvilinic, impetuos și nobil, în cele din urmă. În galeria marilor actrițe merita a fi ipostaziată ca o Doamnă.

Noi toţi actorii suntem un fel de vulcani care dorm, apoi erup. Când te aştepţi mai puţin sau nu te mai aştepţi deloc, erup. Adevărul e că niciodată nu poţi să ştii de ce este în stare un actor, până nu-l provoci. Mi s-a întâmplat şi în teatru să observ situaţii similare la colegii mei, care m-au surprins, uneori atât de plăcut, cu un rol despre care eu nici nu visam că l-ar putea face astfel… Întotdeauna am spus: regizori, provocaţi actorii!

 

Ovidiu Iuliu Moldovan (1 ianuarie 1942 – 12 martie 2008)

Care a fost cel mai mare regret al actorului Ovidiu Iuliu Moldovan

Captând genialitatea lui Eminescu, blândețea și revolta sa, luciditatea și raționalitatea, iubirea, patima năvalnică, și mai ales o picătură de aur pur din fluxul de conștiință al Creatorului și Creatiunii – a fost odată și nepierind vreodată omul-actor Ovidiu Iuliu Moldovan (nume și prenume de gintă latină), un nobil englez fără armură și regat, posedat, parcă, de sensuri și adevăruri de foc grecesc, continuu, nemărginit și desprins, încă din viață, de măști și iluzii. Cel dintâi actor văzut și o pulsație a privirii care nu mi s-a stins nicicând….

Sunt un actor care, atât în teatru cât şi în film, am lucrat cu plăcere şi cu rezultate bune, numai atunci când am un climat plin de prietenie, afecţiune, căldură umană şi res­pect camaraderesc. În afara acestei ecuaţii, n-am simţit decât crispare, rezerve, inhi­biţie. lar actul artistic arăta în consecinţă. Tandreţea omenească şi artistică este o condiţie sine qua non în meseria noastră. Pentru că actul artistic este un act de pre­dare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma şi sursa noastră importantă este sufletul. El trebuie întreţinut, cultivat, altfel se scle­rozează ca orice organ nefolosit. Relaţiile, deci, trebuie să fie deschise. Orice rezervă este un agresor al creaţiei.

 

Valeria Seciu (1 august 1939 –

FOTO! Uite cum arata o mare actrita romanca la 75 de ani! Valeria Seciu a ramas la fel de distinsa! Artista a fost maritata cu Octavian Cotescu si are un fiu calugar

Valeria Seciu s-a născut într-o zonă a stărilor interioare contradictorii. România nu pare să cuprindă această forță atât de ….fragilă a prezenței sale, cu accente  slave și chiar asiatice. Filmele și piesele de teatru sunt dovada unei stări retrase, tăcute, când, brusc, irumpe adevărul, revoltă, conștiința. Azi, la senectute, pare mai mult sinteza propriilor roluri de altădată: decență, liniște și o respirație morală, apolinică.

Mulți ne socotesc fragili și dificili și „prea artiști”. Ca oameni, nu dorim mai mult decât ceilalți. În zona creației însă, a avea „climat” poate însemna, spre mirarea unora nu neapărat confort, bună înțelegere, dulce curgere de timp. Pentru mine, climatul e suma celor care mă mișcă, mă cresc, care mă silesc să iau seama. E tensiune, e adevărată căutare a sensului artistic. Climatul, iată, nu e liniște ci dimpotrivă, miile de nuanțe, unele dintre ele abia perceptibile, ruperea încremenirii din gând, depășirea vechilor tipare verificate ca fiind sigure, ca mergând la sigur.

 

Mircea Albulescu (4 octombrie 1934 – 8 aprilie 2016)

Mircea Albulescu 80 de ani – altmarius

In memoriam Mircea Albulescu, un actor mai mare decât propria persoană, cu luminile și umbrele unei personalități dovedind variate temperamente. Impunător, vocal, niciodată învins de confruntările avute cu autoritățile mincinoase, Mircea Albulescu  rămâne „înghițitorul de săbii” al artei, care a alternat prezența  aspră cu poezia scrisă atât de sensibil.

Sunt, cu desăvârșire, împotriva postulatului: „arta ca-n viață”. Pentru că o astfel de ambiție deșartă nu poate fi defel adevărată. Nici o operă de artă nu poate ilustra „ca-n viață”, viața. Mă gândesc la evenimentele ireversibile mai ales. Emoția primară nu poate fi refăcută și nici nu poate exista o rațiune în acest sens. Importantă este semnificația unui gest, a unei acțiuni care să se adreseze, deopotrivă, sensibilității și intelectului, făcându-l pe spectator părtaș la bucuria decodării me­sajului.

 

Mircea Diaconu (24 decembrie 1949 –

Mircea Diaconu | UNITER

Un mare actor în regim minor, Mircea Diaconu este un personaj tragic, de la început și până la sfârșit. Poetul fals inocent din fabricile românești, admonestat de „elefantul” Toma, a învățat în anii din urmă că statura sa comică poate intra, interstițial, în zonele puterii, în anticamera propriului ego, până la funcția supremă: senator, parlamentar UE. Indiferent de rezultat, dizgrația lui Diaconu reflectă neputința caracterului, dar și multiplele fațete ale perversiunii personalității. Când redevine actor, Mircea Diaconu se metamorfozează, „jucând” personaje naive, neputincioase, pe care le salvează cu o anumită inteligență a optimismului in extremis. Tragic și comic deopotrivă, Mircea Diaconu rămâne un mister, un actor care joacă pe mai multe „scene”….

Primăvara îmi aduc aminte întotdeauna cât de fericit eram înainte. Nici acum nu sunt un chinuit, dar conceptul de fericire mă preocupă de la o vârstă fragedă şi pot spune că am obţinut unele succese, cum ar fi laptele bătut, marea mea pasiune, pe care am schimbat-o (ca pe orice mare pasiune) cu cinematografia. Întâi sub forme modeste: ca să pot vedea Alarmă în munţi, am trecut singur, noaptea, pe lângă cimitir şi mai apoi mi-am folosit toate biletele de ieşire din internat numai ca să văd în fie­care duminică dimineaţă un film, mai ales pentru plăcerea de a uita dacă afară e soare sau ploaie şi pentru un timp lung cât o poveste, să chiulesc de la marşul istoriei. Şi nici nu-mi păsa ce se întâmplase în lipsa mea, deoarece încă nu credeam că lumea depinde de mine.

 

Draga Olteanu Matei  (24 octombrie 1933 – 18 noiembrie 2020)

Avea, fără îndoială, în personalitatea sa și a „personagiilor” bine ilustrate acea parte rotundă, naturală, semnificativă din țara asta, pe care unii o reneagă la prima plecare „în afară”. Draga Olteanu Matei a avut personalitatea unei mari actrițe, irumpând de fiecare dată în „cadru”, dezvoltând temperamente umane și realități sociale. Rolurile sale „comice”, „țărănești” nu au fost exclusiv rodul unor întâmplări, pe care ignoranții le numesc azi propagandistice, ci suma unor valori: inteligența mai puțin vizibilă a dăruirii, respectiv caracterul unei credințe calde, tainice.

A venit dinspre școala vieții și a ajuns, în perioada apusului, la pensie, să continue formarea de generații, de școală de teatru. Nu s-a lamentat, nu a greșit mai mult decât i se cuvenea și cred că nu a rănit oameni pentru a fi fericită. A fost cultă fără emfază și a iubit cu intensitate tot ceea ce făcea, întâlnea, și împărtășea celor din universul sau. Draga Olteanu Matei, la fel ca Tamara Buciuceanu, a fost actrița unei normalități artistice și individuale ce azi pare un ideal. La fel ca toți cei „adormiți”, domnia sa nu a murit, ci s-a eliberat….

Îmi place să fiu înconjurată de oameni dragi, dar mai am momente când vreau să mă şi relaxez, să citesc, să mai scriu câte un gând. Mă destăinuiesc caietului care mă rabdă cu bune şi rele. Îmi doresc sănătate şi putere. Mereu spun o rugăciune, de când eram mică fac asta. Trebuie să te îngrijeşti şi de tine, şi suflet, în goana după bani şi cum poţi să te îngrijeşti altfel dacă nu citind?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *