Regal Literar

74 de ani de la moartea Elenei Văcărescu

Autor: Cornel Mărculescu

Elena Văcărescu (născută la 18 octombrie 1864 – decedată la 17 februarie 1947) a fost fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu, despre originile ei afirmând cu mândrie: „Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară… mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri – Fălcoianii – prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei”. Îşi petrece copilăria şi adolescenţa la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte: „Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri”.

Tatăl ei a devenit în acea perioadă unicul proprietar al moşiei de la Văcăreşti, pe care o împărţise până atunci cu alte rude, un spaţiu pe care Ioan Văcărescu a ridicat o locuinţă provizorie, conacul în care Elena îşi aminteşte în memoriile ulterioare că a petrecut unele dintre cele mai însemnate momente din viaţa ei: „În casa bunicilor mei, unde am locuit, se ducea o existentă patriarhală tihnită si, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului si acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizatie si ascultând îndemnul originii sale, a fost dintotdeauna stăpânit”. De asemenea, este sugestiv modul în care prezintă viitoarea poetă, ținutul copilăriei sale pe meleagurile dâmbovițene: „Văcărești, ținut al poeziei, ținut al miturilor și al tainelor, dar și al amăgirilor, adăugau țăranii mei, care, dornici să-i prefacă plaiurile fermecate în câmpii roditoare, au fost întotdeauna învinși de exuberanța unei flore dezlănțuite. Văcărești: păduri, pășuni, întinderi de trestii, pajiști minunate ce alunecă molcome de-a lungul colinelor…Văcăreștiul i-a îngăduit tinerei să iubească, căci un vechi cântec al neamului nostru spune: <<iubește, am nevoie de iubire în cântecele mele>>.Dar n-a lăsat-o să-și piardă numele prin căsătorie. Văcăreștiul i-a permis femeii să se hrănească atunci când începuse să-i meargă rău. Văcăreștiul n-a trădat-o pe ultima fiică a neamului ei”.

Din 1922 devine membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, iar alături de personalităţi marcante ale lumii intelectuale europene participă în 1924 la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală. Guvernul României a numit-o secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor şi i-a mijlocit colaborarea cu Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale, dovedindu-se a fi cea mai mare apărătoare a românismului și a ideii expansiunii spirituale a românilor în Europa. La 11 iunie 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie care a avut acest privilegu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice. Discursul său de recepţie este o autentică lecţie de dragoste de ţară: „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.

Într-un interviu acordat în 1937 Societății Române de Radio, Elena Văcărescu declara că: „…eu am rămas româncă și, pe măsură ce pătrundeam în mediul internațional, tot mai mult îmi sporea disprețul pentru anume internaționalism fals și vătămător, dictat de interese și ambiții, sau pur și simplu, insuficiențe sufletești… de aceea, pot spune că, de fapt, întreaga mea activitate internațională se rezumă la afirmarea românismului”.

Elena Văcărescu (1864-1947) și regina Elisabeta – Carmen Sylva (1843-1916)

Începând cu anul 1914, tânăra instituție militară de la Mănăstirea Dealu s-a bucurat de prezența unei pleiade de personalități ale timpului, din toate domeniile profesionale, atât naționale, cât și internaționale, predominând cele militare, datorită specificului liceului. Totuși, dintre personalitățile marcante care au vizitat Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, amintim aici pe Nicolae Iorga, Karl Storck, I.G. Duca, Marta Bibescu, Carol al II-lea, Henri Mathias Berthelot, Constantin Prezan, Miron Cristea, Alexandru Tzigara Samurcaș, Alexandru Vaida Voevod, Constantin Angelescu, Elena Văcărescu, George Oprescu și Ionel Teodoreanu.

O primă vizită pe care Elena Văcărescu a întreprins-o la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, a avut loc la 2 octombrie 1935, alături de ministrul instrucţiunii publice Constantin Angelescu. Cu această ocazie, ca un stimulent pentru elevii acestui liceu şi ca înaltă preţuire a valorilor, Constantin Angelescu a hotărât un premiu anual de 5000 de lei, pentru cea mai bună lucrare de istorie naţională. Doamna Elena Văcărescu a instituit un premiu anual de 5000 lei, pentru cea mai bună lucrare de literatură, iar domnul profesor C. Dumitriu, un premiu anual de 3000 lei, pentru cea mai bună lucrare despre Mănăstirea Dealu. Astfel, pentru anul școlar 1935-1936, au fost stabilite următoarele subiecte: premiul Elena Văcărescu – Familia Văcărescu în literatura universală, premiul Constantin Angelescu – Înfăptuitorii României Mari și premiul C. Dumitru – Mănăstirea Dealu.

Cea de-a doua vizită a Elenei Văcărescu la Dealu, a avut loc pe 6 decembrie 1935, cu ocazia serbării patronului spiritual al Liceului „Nicolae Filipescu”, printre invitați mai aflându-se și Maria Filipescu – văduva lui Nicolae Filipescu, generalul în rezervă Marcel Olteanu – primul comandant al liceului, prefectul județului Dâmbovița, primarul orașului Târgoviște, comandantul garnizoanei Târgoviște, șeful poliției, șeful siguranței statului. În programul din ziua respectivă, urmau să fie predate două ore model, una la clasa a III-a de limbă și literatură franceză cu profesorul Nicolas Catargi, iar alta la clasa a V-a, de chimie, în laboratorul liceului cu profesorul Groze Patriciu. Momentul apariției Elenei Văcărescu în clasă este descris în presa vremii astfel: „…când s-a deschis ușa a apărut, pentru o clipă, figura comandantului liceului, colonelul Barbu Bălăcescu, fost aghiotant regal, care a invitat oaspeții, el rămânând afară pe culoar. Prima persoană intrată a fost o doamnă scundă, durdulie, cu mersul legănat, cu o figură blândă, care s-a adresat copiilor simplu… Bună ziua, copii, adică șoimi! Fiind puși în încurcătură cum să răspundă la un astfel de salut, unii elevi au pronunțat formula <Să trăiți!>, iar alții au răspuns <Sărut mâna!>. Amuzată de încurcătura provocată, doamna Elena Văcărescu a zâmbit înțelegătoare, dovedind și pe această cale, gradul ei de cultură ”. De asemenea, directorul de studii al liceului, profesorul Ion Pavelescu, însoțit de comandantul liceului, colonelul Barbu Bălăcescu, s-au adresat elevilor: „Avem cinstea și onoarea de a primi în mijlocul nostru, la această sărbătoare, pe excelența sa Elena Văcărescu, din familia făuritorilor literaturii române, nepoată a lui Ienăchiță Văcărescu, poetă în limba franceză, iar în prezent membră a delegației permanente a României la Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva”. La ora de franceză, profesorul Nicolas Catargi, știind despre amiciția Elenei Văcărescu cu Julien Viaud (1850-1923), cunoscut și sub pseudonimul de Pierre Loti, a desfășurat lecția pe baza unui text aparținând scriitorului francez, autorul romanelor Aziyade, Romanul unui spahiu, Pescar de Islanda, Fratele meu, Yves. Asistând la ora de chimie, Elena Văcărescu și-a exprimat admirația pentru modul cum se preda cursul, felicitându-l atât pe profesor, cât și pe elevi, care au răspuns la întrebările puse de profesor, cu o rigoare științifică, descriind reacțiile chimice și legăturile care se stabileau între elementele componente, potrivit valențelor respective. După terminarea orei de chimie, comandantul liceului a rugat-o pe Elena Văcărescu să nu părăsească laboratorul, deoarece atât profesorul de limba română, cât și cel de istorie doreau să-i adreseze câteva cuvinte omagiale.

Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia Văcăreștilor, lăsând prin testament drept moștenire Academiei Române, cam tot ceea ce a avut mai de preț familia Văcăreștilor.

Surse:

– Arhivele Militare Naționale Române, fond Registrul istoric al Liceului Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu, de la apariție și până la 1940;

– Elena Văcărescu, Scrieri alese, ediție bilingvă română-franceză, îngrijită de Ion Stăvruș, Editura Minerva, București, 1975;

– Elena Văcărescu, Memorii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1986;

-Cornel Mărculescu, Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu (1912-1940) – loc de pelerinaj pentru personalitățile vremii, în Analele Universității Hyperion, Editura Victor, București, 2016.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu, ChindiaMedia.ro

One thought on “74 de ani de la moartea Elenei Văcărescu

  1. Felicitari pentru inițiativa de a comemora pe scriitoare cu o bogată activitate politică şi literară la Paris, diplomat de mare succes şi prima femeie devenită membră de onoare a Academiei Române ELENA VĂCĂRESCU!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *