Alexandru Tatos îmi pare unul dintre cei mai inteligenți regizori, dincolo de pretențiile intelectuale superflue. Mi-a părut, văzându-i cinematografia, un om, pur și simplu, care a pus laolaltă umorul, replica profundă, chiar abisală, și propria neputință în raport cu el, cu societatea. Întreaga sa opera filmică (mai puțin teatru, din ce-am văzut) mizează pe aceste complexități ale simplității general umane.
În „Secvențe”, de pildă, recursul la istorie din „patru palme” nu se face nici propagandistic, nici cu elevația „urâcioasă”, în maniera lui Pintilie. Cei doi actanți și figuranți, regășiți într-un platou ad-hoc, unde se „toarnă” filmul Fericirea, sunt umanizați și salvați tocmai de încadrarea lor la masă, intermediati de lumânarea propriei vieți. Șirul de vorbe încruntate este dominat de tăcerea impusă de apariția ficțiunii. Atât la masă, cât și în fața camerei, cele „patru palme” se regăsesc în îmbrățișare, împăcare, înțelegere și, poate ceva mai pretențios, într-un drum murmurat, tăcut spre înțelegere. „Secvențele” se unesc, deci, fără să fie unite vizibil…
Am avut întotdeauna ambiţia ca filmele mele, chiar dacă dezbăteau o problemă specifică nouă, să se ataşeze totodată unei teme de interes general-uman (moartea, singurătatea, puterea etc.) pentru ca să fie înţelese pretutindeni.
În general, filmele mele au fost caracterizate drept lucide. „O luciditate sensibilă” — cum se exprimă un critic. Asta cred că ar vrea să însemne — şi nu o neg — o luciditate dublată de o anume generozitate. Generozitate faţă de oameni, cu micile şi marile lor păcate, de care nici măcar nu poţi să-i faci răspunzători : aşa i-a zămislit soarta — destinul, istoria, conjunctură în care trăiesc. (…) Nu iubesc eroii trâmbiţaţi, confecţionaţi. După părerea mea, eroismul se naşte din cotidian.
(Jurnal)
În contextul anilor din urmă, mai ales după 1989, când au alternat filmele proaste (până în 2000), cu filmele de festival, cu pretenții de capodoperă, dar „mizerabile”și minimaliste (despre care posterioritatea nu va reține decât imaginile gri, la fel ca într-un videoclip), să vezi la cinemateca Eforie filme de Alexandru Tatos, precum „Fructe de pădure”, este un act de cultură solitar și cam vetust. Dar, în final, meritoriu. La fel ca societatea, cinemateca s-a modernizat organizând gale cu actori și filme de „ieri”, în aceeași săptămână cu cineclubul queer, cu frecvența săptămânală și „altfel”. Această toleranță instituțională merită un index apăsat și o critică pe măsură din partea altor instituții, dacă mai este timp și…posibilitate de reformare morală.
Revenind la „fructele” lui Tatos, poate cel din urmă film de valoare din filmografia „chinuitului” regizor, este imposibil să nu remarci caracterul fragmentar, decompozit al iubirii de la munte, dintre Amalia și Simion, cele două „mure” ale realității socialiste optzeciste, în ultimele sale etape de involuție. Tatos se considera, adesea, un regizor slab, chiar „prost” (declarație de jurnal), ceea ce se vede, pe alocuri, și în filmele sale, dar ceea ce (mă) impresionează la acest om este truda sa de a scoate, prin și din personajele sale, propriile întrebări. Seriozitatea, umorul individual, muzica foclorică din fundal, conflictele dintre oameni au, la Tatos, valențe naturale, direct descriptive, în zona documentarului filmat.
În „Fructe de pădure” – o capodoperă ratată, dar nu departe de a cuceri chiar și astăzi un spectator răbdător – , regizorul, respectiv operatorul de imagine (Florin Mihăilescu) tematizează drama iubirii pe fundalul conveniențelor sociale. Alegerea unor actori ca Manuela Boboc, Ion Fiscuteanu și Mihalache Cornel (toți aflați la debut) dovedește talentul lui Tatos în selecția actorilor, dar și limitările impuse de regim în finanțarea și necenzurarea producției. De pildă, apariția lui Ion Besoiu, actor cu o tradiție îndelungată în „personalizarea” activiștilor de partid, nu este deloc întâmplătoare.
Deși neuniform și lipsindu-i cursivitatea, filmul lui Tatos dovedește prospețime și, paradoxal, puritate, reușind să creeze un spectacol cinematografic european, ce aduce aminte de propriile „Secvențe„, dar și de școlile de film din Polonia, Cehia și Rusia. În final, trebuie spus că mi se pare falsă și forțată apropierea, prin apropriere, a operei lui Tatos cu noul „val” românesc, deoarece această operație de sutură, la nivel eseistic, aduce un deserviciu valorii lui Tatos, dar și contextului istoric întârziat al apariției și manifestării „mizerabiliste”, marca Puiu, Mungiu și co. Discursul poate fi cuceritor, dar realizările artistice dintre școli se distanțează sub raport estetic și al intențiilor strict personale.
Când Cristian Tudor Popescu, de pildă, analiza „Rătăcire„, punând accentul pe rolul propagandistic al filmului, rata, cu bunăvoie, efectul asupra spectatorului al acestei scene filmate în Germania. În fapt, este un cadru memorabil, încărcat simbolic (v. lumânarea de pe masă), în care Gina Patrichi – actrița și om în siajul tragedienelor moderne, dovedește că relația dintre teatru și film, dintre cadrul apropiat, emoție și text, este admirabil posibilă. Scurtul, dar marcantul rol din „Rătăcirea” lui Tatos mi-a revelat-o pe Gina Patrichi, deci, drept o adevărată Anna Magnani de România, într-un chip aparte, de miticitate întrupată, în proximitatea familialului inconturnabil, niciodată fortuit.
Însă, dincolo de opera sa filmică, omul Alexandru Tatos nu a fost altcineva, ci mai degrabă o extensie a personajelor sale: comic, om de viață, mistuit de inadaptarea la o lume însingurată. La fel ca el, autorul!
“Ni s-a răpit până și dreptul de a tinde, de a visa… Să fii artist și să n-ai dreptul la vis, ce destin!”
“Mă simt foarte departe de artă…” – scria Alexandru Tatos în Jurnal