Regal Literar

Maria Ivanov: Dialog nocturn sau de ce întârzie Moș Ene

Autor: Maria Ivanov

Într-una din nopțile călduroase de vară (în sfârșit călduroase!) ale anului curent, când orologiul anunța că se face ora 1 AM, doi neuroni, înarmați cu un bol de floricele de porumb, erau încă antrenați într-o discuție care nu permitea gazdei să se avânte în minunatul și de o zi așteptatul, și mult doritul, și mult iubitul somn de frumusețe (demult întârziat), făcându-l martorul acestor conversații năucitoare…

– (Neuronul 1, melancolic, băgând o floricică în gură) Necunoscutul…
– (Neuronul 2, mirat, rugumând, la rându-i, o floricică) Necunoscutul?
– (Neuronul 1, curios) Ți-e frică de el? De necunoscut, de obscuritate, de noutate?
– (Neuronul 2, meditativ) Nu m-am gândit vreodată…
-(Neuronul 1, în șoaptă, trist) Mie mi-a fost frică întotdeauna de necunoscut, în toate ipostazele sale, necunoscutul temporal, spațial, științific, carnal… Crezi că sunt un tip comod?
– (Neuronul 2, cu încredere) Nu cred, din moment ce depui unele efortui pentru a face anumite schimbări. Ai plecat, ai revenit, ai renunțat, ai reluat, te-ai mai și tuns între timp.
– (Neuronul 1, revoltat) Greșești! Nu eu le fac, ele vin peste mine, mă iau pe neașteptate, nepregătite, negândite, nepusă masă, pe ne… Dar știi ce este cel mai surprinzător?
– (Neuronul 2, curios) Ce?
– (Neuronul 1, visător) Această invazie, această intruziune obraznică a necunoscutului, dintr-un moment, prinde gust.
– (Neuronul 2, ironic, luând o floricică din bol) De vanilie cumva?, întreb pentru un prieten.
– (Neuronul 1, tulburat) Gustul speranței. Dar stai să vezi, inițial, te ia cu frică, simți, efectiv, teama săltând, triumfătoare, în tine, o vezi, cu ochii sufletului, mândră toată, cu orbitele bulbucate de fericire, cum îți cuprinde, grațios, gâtul. Nu vine singură, nu!, vine cu toată gașca: neliniștea, tulburarea, groaza, înfiorarea, oroarea, spaima… au cu ele și un cort, sunt sigure că se vor stabili pe mult timp, de parcă aș fi semnat cu ele un CDI. Le las, totuși, să își vadă de treaba lor. Le donez, periodic, chiar și lacrimi, na, treacă de la mine.
De fiece dată, însă, necunoscutul are ceva de spus, el caută să mi se prezinte în toată splendoarea lui. Refuz!, evident. (Păi nu? Ce faci? Trebuia să mă anunți că vii și eu pregăteam, barem, o gustare). El se dovedește, tot timpul, inteligent. Îmi acordă timp pentru acomodare, prezentîndu-mi, foarte subtil, dar convingător, avantajele sale. De la o zi la alta, imi devine tot mai drag, tot mai al meu, tot mai parte din mine, mă simt tot mai acasă, tot mai familiarizată cu noutatea dată. Iar dintr-un punct, mă întreb cum de am putut trăi fără sau departe de aceasta. Atunci, întreg alaiul fricii e nevoit să se retragă, lăsând loc beatitudinii.
– (Neuronul 2, nedumerit) Frumoasă relație aveți! Tu și necunoscutul!
S-au uitat unul la celălalt, au zâmbit și au continuat să mănânce floricele de porumb în tăcere.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *