Regal Literar

Ionel Bota, despre poezia lui Ovidiu Răduţă

Autor: Ionel Bota

La un insolit conclav al iluştrilor patafizicieni (că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!), câţiva participanţi şi-au dat în petic. Sigur, n-au peticit, nici n-au adus seismograful dar s-au cutremurat. De râs şi de iarbă albastră. Da, albastră fiindcă fusese vopsită; vopsită fiindcă, umorul fiind bolnav de gâlci, trebuia anesteziată prostia. Şi astfel, fără a se întrerupe fluxul memoriei, s-a ivit tehnica insertului, resursele poeziei au redevenit cât se poate de umane, ostentaţia n-a mai fost confundată cu obrăznicia şi tupeul, tinerii furioşi au fost înţeleşi în ceea ce sunt (şi-n cele ce mâine vor râde la soare…!, hum!), oameni ai noului în schimbare perpetuă, ctitori sadea şi nu iniţiatici cu morgă de pontif.

În zilele din urmă, lăsând orgoliul acasă, am călătorit pe-un cal înaripat dar nu era Pegas, acesta-şi amanetase aripile şi-i vânduse amicului meu un soi de aşchilopat care se visa lider de carambolaşe în piaţa de vechituri, acrituri şi alte vip-uri mumificate în dicţionarul struţo-cămilelor literaturii. Şi deodată se iveşte Ovidiu Răduţă, un june cu bascuţă de Gavroche şi o nepăsare suverană faţă de toată hărmălaia şi zbuciumul delirului şi fandaxiei dâmboviţene.

El vine cu un poem şi reuşeşte să dea cu tifla iar granulaţia filosofică a versului, başca diseminarea oracular-humorală şi spiritul redundant al ciudat-originalului său stil, ne sugerează un eu liric pus pe vânat lauri. El e gata să facă de toate, bineînţeles: să alunece cu sania viselor sale pe derdeluşul ispitelor (blonde ori brune) sau să revigoreze, brusc, terenul părăginit al inspiraţiei; să asedieze nurii cosânzenei sau să oficieze ca un filantrop fericirea altora, a sa amânând-o până la proba tirajului sentimentelor dedicatorii.

Ovidiu Răduţă se joacă aidoma unui escroc sentimental dar joaca aceasta dă bine chiar şi într-un comentariu mai sofisticat decât al nostru despre un posibil curent următor optzecismului, ca forţă şi orgoliu. Versul e o cravaşă care loveşte bine, ba chiar răspicat: „A căuta să înţelegi un nimic din nimic/Înseamnă a accepta că nimicul e nimicit de nimic./Poate că spun doar nimicuri pentru a defini un nimic,/Dar singura afirmaţie ce-o neg este că sunt un nimic.// Şi nu mai spun nimic. (…)”.

În elementarul biologic e loc şi de altceva decât cunoaşterea a pus cândva lucrurile între bagajele din compartimentul secolelor. E loc şi de vechi şi de nou, de tradiţie şi de schimbare, de patină şi de revoltă. Rebelii secolelor au fost, mai mereu şi mai întâi, artiştii. Scrisul dezabuzat aduce cu dezvirginarea. Sigur, şi e foarte firesc, are şi astfel de eroisme Ovidiu Răduţă dar acum el e un poet al revărsărilor în matrice, în cuvântul-fiinţă, în primordial. El pricepe în locul nostru integralismul, poate chiar să fie un Ezra Pound autohton, el are răbdare şi ştie că destinul e doar o altă, desigur uriaşă, întâmplare, viaţă-poezie-viaţă: „O dată cu sine, nimicul aduce nimic./El nu alimentează nimic; nimicul nu are borne./El nu respiră nimic; nimicul nu are norme./El nu ocupă nimic; nimicul nu are forme. (…)”.
Şi astfel senzaţionalismul lui Fernando Pessoa e, cumva, redescoperit, reabilitat, convertit într-un mod original.

Luându-se în serios, Ovidiu Răduţă oficiază foarte corect, are un discurs sigur, are un imagism provocator, dacă nu chiar stupefiant, bateriile inspiraţiei sale abjură însă ironia perpendiculară, directă. Mai degrabă el demontează senzorialul, dezghioacă melancolia din propriile frustrări: „E o concluzie fireasca si simpla la care am ajuns din nimic./Nimicuri sunt multe, dar ele depind de nimic./Nimicuri sunt multi, dar ei nu exprima nimic./Deci nimicuri exista, dar nu reprezinta nimic. (…)”.

E destul de sous şi despre cofrajul acestui imaginar ludic în care pur şi simplu reveria pare dezgropată din magma solidificată a măştilor ipostazelor labile, viaţă-moarte, moarte-viaţă, util-inutil, elan-panică. Viaţa, deci, această operă imperfectă între cele perfecte ale predestinării. Tema sensului şi a negaţiei identitare vine şi ea de undeva, poate de la Sais şi de la discipolii visului strangulat din textul faimos al lui Novalis. Dar Ovidiu Răduţă desparte singur apele de uscat şi are un dialog la mal, la malul cu ritualul (scuzaţi rima, stimaţi cetitori!). El parcurge treptele iniţieriii cu o trăsură neogotică, pe ascuţişul coviltirului îşi pune inima drept felinar şi ne obligă să-l însoţim: „Matematic scriind, nimicul este inclus în nimic./Filozofic gândind, absolutul înseamna nimic./Scientologic vorbind, religia nu înseamna nimic./Poftim? Dumnezeu e nimic? Atunci şi eu sunt nimic./Iar un nimic nu rezidă dacă nu înţelege nimic. (…)”.

Aceasta e experienţa juventuţii. Şi acesta e semnul unui poet.

Poezii de Ovidiu Răduță

One thought on “Ionel Bota, despre poezia lui Ovidiu Răduţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *