Regal Literar

Andrei Tarkovski sau despre ratarea amatorilor săi

Un om care merită descoperit și care cred că, din fericire, se descoperă în acești ani milenari și, pesemne, finali este CTP, sau jurnalistul minciunilor clamate ca adevăruri. Acesta își dorește, pesemne, să devină imemorial, imortal, dar falsa inocența și nesiguranță îl fac un om stoic,  un paradoxal,  un manipulator la extreme, în definitiv un „gambler” care își riscă propriile calități și defecte. Însă, în spatele acestui „dictator” al gândirii în spațiul public se află un copil cu o curiozitate încă proaspătă, cu lumina din privire atât de ascunsă, încât dincolo pare să fie întuneric și aroganță. În schimb, eu știu și mai cred în „taina” lui CTP, cea necunoscută încă propriei persoane, pentru că el însuși afirma:

„Vedeți, eu, fiind cinefil, explic realitatea prin ficțiune, ăsta e defectul meu profesional. Când am o situație de viață, mă raportez la o situație de film, cu care încerc s-o explic. În „Rocco și frații săi”, ideea e următoarea: Rocco, fratele cel mic, jucat de Alain Delon, e de o bunătate biblică, de o bunătate dostoievskiană…

– Exact. De o bunătate dostoievskiană, absolută. Dar, în societate, bunătatea absolută poate să facă răul la fel ca răul absolut”!

 

„Mi-ar plăcea să trăiesc în „Oglinda” lui Tarkovski. E un fel de altă viață a mea, „Oglinda”, și nu e a doua viață, cred că e prima. Pentru mine, dintotdeauna, filmele au însemnat mai mult decât viața. Mi s-au părut mai mult viață decât viața asta din jurul nostru.

Am trăit mai mult în filme decât în viața reală. Emoțiile mele au fost mai mari într-o sală de cinema decât în situații de viață, întotdeauna.

Cea mai mare identificare interioară cu universul dintr-un film am avut-o cu „Oglinda” lui Tarkovski. Deci, acolo aș vrea să trăiesc.”

 

Perspectiva Dogvill-ianului CTP de a analiza opera tarkovskiană este axată pe materialul vizual oferit. Analiza sa aparent bună se oprește exact acolo unde ar putea începe, întrucât iluzia creată în rândul celorlalți este masca pusă de-atâția ani, poate chiar ceva din personalitatea sa expandată, a celui care găsește cuvintele și privirea cele mai aspre și percutante. CTP este un manipulator public, apoi de-abia propriul manipulator, jucând și judecând cu cele mai ascuțite arme… ale minții și cuvântului.

„O caracteristică fundamentală a propagandei este tușa groasă. Ea nu cunoaște nuanțe, nu cunoaște relativizare. Acolo totul este în alb și negru și este absolutist prin definiție. Așa este această realitate dezgustătoare din jurul nostru, o realitate monocordă, brutală, fără nuanțe, fără spirit. E o realitate fără gând și fără har. Dacă te uiți la ei, cei care vorbesc sunt niște roboți bolnavi, decapitați. Debitează prefabricate verbale. Nu există gând în spatele vorbelor, de cele mai multe ori. [….]

În Tarkovski există momente în care se prăbușesc munți de timp peste tine, spectator, și durează câteva secunde acele imagini. Cum face, de pildă, Tarkovski ca să-ți dea sentimentul timpului și al vieții și morții? Există o secvență în „Oglinda” în care copilul stă cu bunica lui, poate cu mama, nu știm, e o bătrână din familia lui. Stau la o masă și povestesc amândoi. Și nu știi dacă femeia aceea e mortă sau e vie, dacă este doar o amintire sau e din realitatea acelui moment al copilului. Nu știi care e poziția ei în timp.

Cum o rezolvă Tarkovski? Pe masa de mahon negru sclipitor, este o cană cu ceai rusesc, fierbinte, și când pleacă, femeia ia cana cu ea. Pe masă rămâne o pată rotundă, un disc de condens, un fenomen fizic absolut natural. Apoi, aparatul vine în gros-plan, se apropie foarte mult de acea pată, și pata începe să se micșoreze puțin câte puțin.

Coloana sonoră – un sunet foarte straniu, neliniștitor. Și pata se micșorează din ce în ce mai mult, până dispare, realizând în acest fel condiția de fantasmă a femeii.”

 

CTP, amator al cinevizualului, nu este singurul care ratează vizionarea filmelor lui Tarkovski. De pildă, într-o seară, când marele regizor rus Andrei Tarkovski trebuia celebrat la Cinemateca Română, și unde Mihai Vacariu n-a avut șansa vorbească despre ce înseamnă fii „îndrăgostit de Tarkovski„, lucrurile au luat o întorsătură complet ciudată, la limita bunului simț și a dialogului civilizat. Criticul de film Elena Dulgheru a minimalizat contribuția autorului, subliniind latura afectivă a cărții, în timp ce regizorul Cristi Puiu s-a rezumat la calificative nedemne la adresa lui Tarkovski: „Tarkovski a fost un nebun”, „overrated” (supraapreciat), „chinuit”, care s-a crezut un Dumnezeu („demiurgita”). Puiu a „fluierat în biserica„, după cum însuși afirmă, însă, vai Doamne, prin ce trec studenții săi de la Regie având un om atât de mic în simțire, auto-centrat, rătăcit în propriile idei.

În ciuda tuturor aberațiilor comportamentale și de argumentare, adevărate sminteli sufletești, iată mesajul lui Tarkovski pentru toleranță, iertare și mântuire are sens și forță pentru toți aceia care se eliberează de durerea originară. Care depășesc ratarea proprie spre a se ridica sufletește și din punct de vedere moral.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *