Regal Literar

George Coandă: Unitate culturală românească în europenitate

George Coanda
George Coanda

Privind partea benefică a aderării României la Uniunea Europeană, anticameră, de altfel, la viitoarea sa integrare în Noua Ordine Mondială, numită, deocamdată, eufemistic geopolitic, „globalizare”, proces care se va caracteriza printr-o planetară interferenţialitate şi intercondiţionare de civilizaţii, şi, nicidecum, după cum profeţesc anumite Casandre, prin apariţia unei supercivilizaţii uniformizate după modelul „meltingpot” sau „Coca-Cola” – şi e de nădăjduit că nu se va întâmpla astfel –, este de observat că, românii au avut încă din Evul Mediu şi din momentul Renaşterii lor vocaţia de a fi o răspântie, o punte, şi, totodată, un creuzet. De unde ecuaţia răspântie + punte + creuzet = sinteză de civilizaţie. În aceasta constând, cred, miracolul etnocultural românesc.

Dar şi condiţia de a fi în europenitate, chiar dacă, politic-teritorial, spaţiul românesc, centripet Carpaţilor, fusese divizat în două state cu suveranitate limitată, datorită stării de suzeranitate impusă de Imperiul Otoman (Ţările Româneşti ale Valahiei şi Moldovei), şi o provincie (Transilvania) supusă Imperiului Habsburgilor. Însă, contribuţia culturală a acestui spaţiu la civilizaţia europeană ni se relevă sub aspectul unei admirabile unităţi româneşti creatoare şi dăinuitoare în clepsidra lumii.

Prin ce se caracterizează această contribuţie românească în unitate creatoare?

Fără a intra în mrejele unui studiu exhaustiv, ci propunându-mi să marchez doar punctele referenţiale care au lucrat în aşa fel încât să construiască o reţea culturală renascentistă, amintesc aici pe acelea care au penetrat, în intercondiţionare culturală, în câteva azimuturi româneşti şi europene. Într-o derulare cronologică, iată-le.

În Ţara Românească „revoluţia tiparului” de la Târgovişte, declanşată, în noiembrie 1508, prin apariţia celei dintâi cărţi tipărite din Centrul/Sud-Estul Europei. Spun „revoluţie” pentru că, instalarea tiparului la Mănăstirea Dealu, sub domnia lui Radu cel Mare (1495 – 1508) a produs, în timp o schimbare profundă de trenduri şi de mentalităţi culturale, dar şi o „reacţie în lanţ” tipografică. Este vorba, o dată, de continuarea, fie şi cu intermitenţe, a activităţii tipografice în capitala voievodală de la Târgovişte (atelierele tipografice ale lui Liubavici, Coresi şi, apoi, cele din vremea domniei lui Matei Basarab la mijlocul secolului XVII), cartea tipărită aici, şi cea religioasă, şi cea laică, aşa cum surprinde corect o tânără cercetătoare, „se adresează tuturor românilor” (Agnes Erich, „Istoria tiparului românesc de la începuturi până la apariţia marilor edituri comerciale”, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2006, p. 33), remarcând un aspect, evident interesant, cu rost lucrativ, şi anume că, după debutul macarian al imprimării de tip Gutenberg în Ţara Românească, „Meşteşugul tipografiei nu mai era o întreprindere domnească, ci una meşteşugărească, la care domnul făcea comenzi, dar se putea adresa direct şi clienţilor” (Luc. cit., p. 30). Pentru ca „Momentul Coresi” să stea, indubitabil „la baza făuririi limbii române literare, marele lui merit fiind acela că a fost primul cărturar care a luptat în mod conştient pentru introducerea acesteia în biserică, pentru răspândirea acesteia în biserică, pentru răspândirea ştiinţei de carte în limba română”. (Luc. cit., p. 36).

A doua oară – în plan acţional – „reacţia în lanţ” a dus la apariţia centrelor tipografice de la Sibiu, Braşov, Alba-Iulia, Sebeş, Orăştie, Cluj, Câmpulung-Muscel, Govora, Buzău, Iaşi, Bucureşti, evoluţia imprimării de carte observându-se şi în înfăţişarea grafică a acesteea, cu deosebire în ornamentică, rivalizând, pe măsură ce sporea „producţia” de tipărituri, cu cele din occidentul european.

La rându-i, în vremea păstoririi sale ca mitropolit al Ungrovlahiei, Antim Ivireanul, iluminat ierarh, după ce a reactivat centrul tipografic de la Târgovişte, s-a învrednicit a edita un număr impresionant – pentru acea vreme – de cărţi, unele destinate arealului eclezial grecesc, meşter tipografic şi diortositor fiind ieromonahul Mitrofan Grigoraş (Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 147).

Şi tot mitropolitul Antim îşi va fi răsfrânt purtarea de grijă „şi asupra credincioşilor de neam arab din Patriarhia Antiohiei, pe seama cărora a pus bazele, precum şi asupra conaţionalilor săi, trimiţând în Georgia pe cel mai destoinic ucenic al său, Mihail Ştefan, care a aşezat la Tbilisi o tipografie, prima în ţara sa de origine, cu caractere georgiene. De acelaşi ajutor s-au bucurat şi credincioşii de neam grec din Patriarhiile Alexandriei şi Ierusalimului, tipărind pe seama lor cărţi de slujbă şi de teologie în limba greacă” (Op. cit., pp. 155-156). Aşa cum „un sprijin deosebit a acordat şi credincioşilor români din Transilvania. Se mai păstrează şi azi în parohiile româneşti din Transilvania şi Banat sute de cărţi tipărite de Antim Ivireanul”. (Op. cit., p. 156).

 

Un alt punct referenţial, care a produs o reţea culturală postrenascentistă, este cel al „Şcolii ardelene”, pe care G. Călinescu o consideră, într-un anume fel, avangarda fenomenului de occidentalizare a culturii române atâta vreme cât corifeii acestei şcoli, Ioan Inochentie Micu (Clain), Gheorghe Şincai şi Petru Maior, la răscrucea secolelor XVIII – XIX „Iluminaţi cu mai multă documentaţie asupra latinităţii noastre, (…) încep cu o ardoare vrednică de laudă să demonstreze nobleţea neamului oropsit”. (G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 63).

Dar ceea ce puţini istorici ai culturii au sesizat este caracterul său de interferenţialitate, dar şi de iradiere, caracter pe care l-au sesizat Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu. Ei împărtăşesc convingerea că identificarea de către blăjeni a latinităţii limbii noastre şi a originii daco-romane a poporului român îşi are sorgintea în idei ce „fuseseră exprimate mai înainte de cronicarii moldoveni şi munteni, de Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino (…). Învăţaţii transilvăneni le reiau, le dezvoltă, le dau o întreagă argumentare istorică şi filologică, şi alcătuiesc pe temeiul lor, adevărate monumente culturale, în slujba redeşteptării poporului nostru”. (Constantin. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 483).

Iar această „Şcoală” şi-a răspândit în spaţiul românesc extracarpatic ideile sale – un adevărat program de doctrină naţională – şi prin ceea ce corifeii amintiţi, împreună cu Ioan Molnar şi Ion Budai-Deleanu, au redactat, justificând cererile românilor transilvăneni adresate Curţii imperiale de la Viena: „Supplex Libellus Valachorum”. Sunt idei care au avut „un adânc răsunet nu numai în Transilvania, dar şi dincoace de munţi unde au contribuit la mişcarea de renaştere culturală şi politică”. (Op. cit., p. 484).

Şi dacă mai adaug că, Gheorghe Lazăr, trecând Carpaţii, va fi fost la şcoala bucureşteană de la „Sf. Sava” un excelent promotor al programului naţional al mişcării postrenascentiste / iluministe ardelene, imaginea de punct referenţial, creator de reţea culturală în geospaţialitatea românească, este, de bună seamă, indelebilă.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *