Regal Literar

Ioan-Aurel Pop: Mănăstirea Voroneț rediviva

Mănăstirea Voroneţ, o adevărată universitate creştin-ortodoxă

Printr-o decizie din 14 martie 1991, a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, dată pe baza unei adrese prealabile a Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea Voroneț și-a reluat acum trei decenii viața monahală, după o întrerupere de 206 ani, renăscând drept obște de călugărițe. Locașul sfânt, ridicat ca edificiu în 1488, sub Marele și Sfântul Voievod Ștefan, are o soartă cu totul specială între mănăstirile românești din toate locurile și timpurile, fiind, probabil, cel mai cunoscut (deopotrivă în țară și peste hotare) așezământ religios ortodox de pe teritoriul României.

Această excepționalitate pornește încă din epoca fondării, identificată cu secolul de aur al rezistenței noastre antiotomane și al apărării de către români (alături de alte popoare) a „Republicii Creștine”. Această „Republică Creștină” corespundea atunci aproape perfect cu Europa, cu acea Europă întemeiată pe clasicismul greco-roman și pe creștinism. Pe atunci, domnul țării venea la Voroneț ca să afle înțeleaptă învățătură la ceas de cumpănă de la monahul Daniel Sihastrul/ Isihastul (și el sfânt în calendarul nostru). Dincolo de această aură a sfințeniei, făurită de preacuvioșii monahi și egumeni, construcția în sine a Bisericii, cu hramul „Sfântului și Slăvitului Marelui Purtător de Biruință Gheorghie”, a reprezentat și reprezintă o minune a arhitecturii și a picturii. Echilibrul planului trilobat, măiestria bolților stilului moldovenesc, pridvorul închis, proporțiile cumpănite ale spațiilor interioare fac din biserica aceasta un spațiu uman și divin în același timp, pus de la început sub semnul veșniciei.

Pictura în ansamblu și mai ales pictura exterioară a Voronețului, cea din urmă datând din timpul domniei lui Petru Rareș și al păstoririi mitropolitului Grigorie Roșca, sunt realizate la un înalt nivel artistic, fiind socotite drept cel mai reușit ansamblu al artei medievale moldovenești. De aici îi vine locașului denumirea de „Capela Sixtină a Răsăritului” și tot de aici s-a dus în lumea întreagă faima „albastrului de Voroneț”, culoare nemuritoare, precum credința cea dreaptă. Este important de subliniat că nu specialiștii români au remarcat pentru prima oară aceste „minuni” ale minții, brațului și sufletului omenesc de pe pământurile noastre cele vechi, ci observatorii străini, mai întâi cei din spațiul bizantin, iar apoi și cei apuseni.

La scurtă vreme după ctitorire, se întemeiază la Voroneț un scriptoriu, în care erau copiate cărțile necesare cultului, cel mai bun exemplu fiind transcrierea în 1490 a unui Tetraevanghel de către călugărul Pahomie. La Voroneț a funcționat, ca și la alte mănăstiri, o școală de „slavonie”, unde erau aduși pentru instruire și educație copii de boieri și de preoți, care deprindeau misiunea de părinți spirituali, ca și meșteșugul de copiști de cărți, meseria de dieci pentru cancelariile ținuturilor și orașelor, cea de dascăli pentru biserici și școli. „Psaltirea voronețeană” și „Codicele voronețean” ne dau cuvânt să credem că, pe timpul aflării lui Grigore Roșca (circa 1480-circa 1570) la Voroneț și prin osârdia sa, s-a creat aici o școală mănăstirească, în care se studia în limbile slavonă și română. Multe cărți s-au trecut atunci „de pre slavonie pre românie”. Prin urmare, mănăstirea a fost loc al credinței și al teologiei răsăritene, dar și al educației, culturii și chiar erudiției.

Odată cu frângerea nucleului Țării de Sus (numit de-atunci Bucovina) din trupul Moldovei și cu ocuparea sa de către Imperiul Habsburgic (condus de o dinastie catolică), are loc o diminuare treptată a privilegiilor și drepturilor de care se bucurau odinioară bisericile și mănăstirile ortodoxe. Faptul acesta a dat naștere unor nemulțumiri care au generat anumite atitudini și acțiuni de protest. Astfel, în 1782, egumenii de la șapte mănăstiri, printre care și Inochentie al Voronețului, se întrunesc pentru a alege doi delegați care urmau să prezinte cererile lor împăratului Iosif al II-lea, pentru recunoașterea vechilor privilegii, aceleași cerințe fiind înaintate și episcopiei ortodoxe din Cernăuți. Noua stăpânire, nefavorabilă ortodoxiei și monahismului, a acceptat un vag dialog, dar a impus până la urmă, fără cale de negociere, desființarea schiturilor și reducerea numărului de călugări. A fost creat un fond bisericesc prin care s-a instaurat controlul veniturilor bisericilor și mănăstirilor, fiind și secularizate moșiile mănăstirilor. Voronețul nu a fost exceptat de la aceste măsuri restrictive.

După 1785, biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneț a rămas să activeze ca biserică parohială până în 1991 și o mare parte din odoarele de preț (relicvele) mănăstirii au fost transferate la mănăstirile Dragomirna, Sucevița, Putna. După 1918, biserica fostei mănăstiri Voroneț a fost declarată de statul român drept monument istoric.

Întreruperea vieții monahale pentru mai bine de două secole nu a fost de bun augur pentru îndeplinirea menirii credinței printre poporeni, dar întreg ansamblul, în parte păgubit și, în anumite perioade, aruncat în ruină de autorități, a continuat să iradieze „credință tare”, istorie, artă, meșteșug, dragoste de carte și de educație. Încadrarea Bucovinei în Imperiul Habsburgic, cu toate restricțiile pricinuite, a deschis, totuși, locurile nord moldave spre lumea europeană, dând prilej specialiștilor de limbă germană, și nu numai lor, să scoată în evidență comorile Voronețului. Ulterior, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, mai ales după formarea României întregite, locașul a intrat în circuitul internațional de valori. Nu de puține ori, teologi vestiți, mari bizantinologi și reputați specialiști în istoria artelor au scos la iveală pentru publicul străin tainele Voronețului. Unii dintre aceștia au remarcat că, tocmai pe vremea când Michelangelo și elevii săi alcătuiau frescele Capelei Sixtine, anonimii „zugravi” români se căzneau – cu gândul la Cel Preaînalt – să facă frescele extraordinare ale Voronețului.

Redeschiderea vieții monahale în 1991, adică în urmă cu trei decenii, a reașezat mănăstirea în rosturile sale inițiale, de loc privilegiat pentru credincioși, de loc de slujire pentru clerul monahal și mirean, pentru monahi și monahii, de centru dăruit cu har al spiritualității răsăritene și românești.

Astăzi Voronețul se află pe lista monumentelor protejate de UNESCO și iluminează mintea și inima atâtor vizitatori de pe toate meridianele. Prețuirea ansamblului este unanimă din partea oaspeților. Doar unii dintre români, din când în când, se distanțează de superlativele prin care este apreciat Voronețul de specialiști, considerând că este de bon ton așa, în această perioadă, tulburată nu doar de pandemii fizice și medicale, ci și de grave maladii ale spiritului. Defăimarea noastră de către noi înșine nu este, însă, deloc, în acest caz, o formă de smerenie ori de pocăință, ci una de „corectitudine politică”, menită să submineze bazele civilizației creștine. În ciuda unor astfel de detractori, Voronețul rămâne majestuos la locul său de pază și de veghe, contra rătăcirilor de tot felul, cu zveltul său trup îndreptat cu fața spre viitor și cu acel tulburător memento al „Judecății de Apoi”.

Academia Română și Biblioteca Academiei Române – locuri unice ale memoriei națiunii și credinței noastre – aduc locașului ștefanian, la ceas aniversar, omagiul lor plin de smerenie și de bunăvoință.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *