Regal Literar

Clipa de poezie: Radmila Popovici, 10 poezii inedite

Fotografie de Victoria Tihonova

Radmila Popovici (n. la 31 august 1972 în satul Florițoaia Veche, Republica Moldova) este poetă, scriitoare și textieră.  A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău și este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.

Încă de la început, poezia Radmilei Popovici a atras atenția cititorilor. Poeziile sale sunt traduse în limbile: franceză, italiană, germană, spaniolă și engleză. A participat la Târguri de carte, inclusiv la cel de la Paris, cu câteva volume de poezie apărute la editura „Vinea”, București –toate traduse în franceză: „Iseult arrive” („Intimatum”), trad.: Olivier Martin-Grâce; „Unique” („Unicat”), trad.: Victoria Sicorschi; „La laide” („Urâta”), trad.: de Sorin Barbul.

Poetul Christian W. Schenk a tradus în limba germană o selecție de poezii de Radmila Popovici – „Geronnene wege” („Cărări închegate”), ed. „Dionysos”, Rhein, 2019. La începutul anului 2020 îi apare cartea „L’eau qui boit ses mains”, ed. „Junimea”, Iași, care este traducerea în franceză de către Victoria Sicorschi a volumului apărut la aceeași editură – „Apa care își bea mâinile” (2018), iar în decembrie (2020) publică la editura „ARC” din Chișinău un nou volum de poezie – „Vene și artere”, ilustrat de artistul plastic Teodor Buzu.

În 2017 a realizat volumul de interviuri „Reconstituiri cu Ileana Popovici”, ed. „Adenium”, Iași – un dialog cu mătușa ei, personalitate notorie în televiziunea, muzica și cinematografia românească. Radmila Popovici a scris versuri pentru sute de melodii care au devenit populare în Republica Moldova și în România, precum și versuri pentru spectacole de muzică și teatru.

 

10 poezii inedite – selecția autorului

 

 

sare pe pâine

 

masa tăcerii
s-a trezit
cu un scaun
în plus

strigă
la ceruri

cerurile
roșesc
a doua oară
de la facere
până la
desfacerea
tainei

nimic
nu mai e
cert
numai
crucea

jucătorul
în negru
sare pe pâine
într-un picior

sărutul
fără aripi
aplaudă

îngerii
își caută
ochii cu
lumânarea

nimic
nu mai e
cert
sub ceruri

Fotografie de Igor Schimbator


alb și negru

 

când am obosit
de cuvinte
am hotărât să citesc
lucrările marilor pictori

nu a fost la început
cuvântul

la început a fost
întunericul
apoi a venit
lumina cu umbrele
și penumbrele
care au născut
culorile

culorile au învățat
să cânte și numai
după aceea să
vorbească

nu a fost la început
cuvântul

la început a fost
imaginea care nu avea
nevoie de sunete

ce e raiul
dacă nu pictura
cuiva cuminte

ce e iadul
dacă nu lucrarea
unui geniu nebun

ce e lumea dacă nu
un amestec de
nebunie și splendoare

am adormit într-o
pictură
și m-am trezit
oarbă de
alb și negru

 

 

aerul era

 

 

toate mergeau bine atât
de bine încât nimicurile
erau încoronate iar lucrurile
importante ne plictiseau
de moarte

le aruncam de pe o zi pe
alta ca pe niște pietricele
săritoare pe albia apei
până ajungeau la
adâncime

planurile planau
cu aripile complet relaxate
aerul era de partea noastră
nimic nu-i prevestea
pervertirea

apoi a sunat alarma

a răbufnit larma nimeni
nu găsea nicio armă să se
apere de umbra care se înșira
tot mai densă mai lipicioasă
deasupra noastră invadându-ne
pe tăcute toate golurile țintind
perfect și perfid în toate
punctele vulnerabile

pământul s-a oprit cerul
a amuțit larma s-a împărțit
în larme pro și contra

alarma însă n-a mai tăcut

s-a cuibărit în auz ca un
dat și urlă ca niciodată
în noi mai strident
decât afară

 

 

cursul lucrurilor

 

dau mâinile în jos
și le ridic iar de parcă
m-aș preda vieții
norocului sau mie
însămi

atunci albia se mai limpezește

nu pot controla nu pot
influența mai nimic cursul
lucrurilor mă ignoră de ce
să mă agit de ce să-mi dau
mai multă importanță decât
oricărei viețuitoare fie că
zboară fie că se târăște
fie că umblă cu cerutul

nimic și nimeni
nu ni se întâmplă
fără un sens anume

totuși sensurile
sunt comparabile
de la o extremă
la cealaltă

dar uneori ceva sau
cineva mai bine
s-ar rătăci înainte
să ne iasă
în cale

 

 

până la os

 

apusul s-a învinețit ca un
bețiv care adineaori cânta
înfocat despre prietenie
veșnică iar acum doarme
singur
mai mort sub zidul
șubrezit al zilei

boschetarii și maidanezii
nu se mai ceartă gunoiștile
revarsă viața pare să
continue pe cont propriu

e și ea un fel de vagaboandă

nimeni nu-i cunoaște adresa
vreun număr de telefon sau
porecla de pe rețelele de
dispersare

această liniște bate bate
bate cu ciocănelul ei perfect
un cui
în aerul surmenat până la os

îmi vine să chiui

 

 

trosc

 

calc
pe pojghița
care strânge fața tulburată
a lacului ca o mască
de albuș

mintea e o nebună

te trage de mânecă
exact într-acolo unde nu ți-i
locul lacul acesta nu e
deloc de încredere

lacul acesta minte

mă țin de aer simt
în nări particule de sticlă
îmi traumează mucoasa
usturimea urcă la creier
cutreier pădurea
înlemnită de mirare

e frig
și gheața ne sărută
pașii
cu pasiune

 

 

de vii

 

viața e o primăvară
cu ploi în așteptarea
curcubeielor

e un somn
superficial din care
ești nevoit uneori
să te strecori
de ochii lumii

bună dimineața lume
lume noapte bună

nu-i așa că
la un moment dat
nu-ți mai par bune
nici diminețile
nici nopțile
nici lumea

dar repeți repeți
o ții una și bună ca o
mașină vorbitoare
defectă până
nu te mai ia
nimeni
în serios

vara strigi iarna
iarna chemi vara
iar când vin
le ratezi le amâni
pentru alți ani

mulți ani
amânați
de vii

 

hoțomana

 

cine încă
nu știe viața
e o hoață
de neîntrecut
cu o mână
dă și cu restul
ia

în fiecare zi ia
câte o zi

în fiecare
noapte ia câte o
noapte

mestecă încet
anii
ca o adevărată
gurmandă taie
din tine atent
cu al ei cuțit
anestezic
bucată cu
bucată

din când în când
îți azvârle
câte un os
de fericire
apoi
revine la
ocupația ei
de toate zilele

viața e o mare
hoață
am știut
dintotdeauna
o trăda zâmbetul
prea dulce râsul
prea hohotitor
chiar și lacrimile

i le-am gustat
nu o dată
nu erau deloc
sărate nu aveau
niciun gust

da am știut
dintotdeauna
că viața
minte fără
să clipească

minte al naibii
de frumos
ca o femeie
pe care n-o poate
cuceri nimeni
pentru că ea
îi cucerește pe toți
ca mai devreme
sau mai târziu
să-i părăsească
pentru totdeauna

nu zic
am încercat
și eu să-i fur
trucurile
să-i imit privirea
gesturile felul
de a fi
atât de hipnotizant
și seducător

numai că
moartea
nu mă lăsa
să intru
în acest joc
pe care oricum
îl voi pierde
zicea ea și
mă ghiontea
când mai
prietenește
când mai dur
ca să-mi caut
de treabă
să nu mă îmbăt
cu apă rece
asigurându-mă
că într-o zi
când mă voi
aștepta
cel mai puțin
se va răfui cu
vârf și îndesat
cu hoțomana

 

 

nimic nimănui

 

de la un timp
viața mea trăiește
în vise acolo se nasc
culorile acolo râd
plâng zbor schimb
casa drumurile ano-
timpurile timpurile
planetele lumile

dacă vreau sunt
copil dacă mi-e dor
de bunica ea îmi
cântă dacă tata
îmi povestește ceva
îl ascult mult mai
atent decât oricând

pot fi sora fetelor
mele pot să merg
de mână cu fiul meu
care îmi seamănă
leit și-mi poartă
numele pot să port
rochiile de gală chiar
pe stradă și zilele
obișnuite se pliază
pe sărbătoarea mea

în visele mele ninge
plouă e primăvară
prind orice tren
ajung oriunde
chiar dacă îl pierd

de când viața mea
s-a mutat cu traiul
în vise am învățat
să le construiesc și
să le dărâm și să le
construiesc din nou
ca pe niște filme
care bat toate filmele
nevisate chiar și pe
cele mai premiate

poate nu e cazul
să-mi divulg modul
de viață poate cineva
cu rea voință va încerca
să uneltească împotriva
acestui unic și ultim
loc în care chiar nu-i
datorez nimic
nimănui

 

 

pe naiba

 

e atâta tristețe în jur
încât ți-e și rușine
să te bucuri

ți-e rușine să râzi
să fii calm împlinit

ți-e foarte rușine
să-ți arăți fața

e atâta tristețe încât
soarele pare un dezaxat
în strălucirea lui iar cerul
nebun de albastru
seamănă cu o cortină
falsă în spatele căreia
se scriu cele mai
sumbre scenarii

ce-ar fi să cadă toate
frunzele odată să nu ne
mai amețească acest
decor multicolor

să urle în voie sirenele
ambulanțelor așa
ca să știm pe ce
lume ne aflăm

să se amâne crăciunul
să se anuleze toate
sărbătorile care demult
au devenit scuze ieftine
pentru fericire

ce-ar fi să nu ne mai
amăgim cu mituri și
nemurire să renunțăm
la aspirații să fim
realiști până la
pierderea realității

să nu mai cântăm
să nu scriem poezii
să nu jucăm teatru
să nu pictăm să nu
construim să nu
iubim

să ne dezicem de noi
în numele viitorului

e atâta tristețe în jur
încât moartea asta
și așteaptă

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *