Clipa de poezie cu Aura Popa

Aura Popa

 

Și ce dacă acum

Nu ajung
până la raftul de sus
al dulapului cu zâne albastre,
urc pe scăunelul închipuirii
ori de câte ori vreau,
scot din jobenul secundei
porumbei peltici de cuvânt
şi te fac să zâmbeşti…
Sunt şi voi fi mereu
prinţesa ta zburdalnică,
tu doar învăţă-mă
cum şi când să pun diezi viselor,
cum şi când să tac,
să intervin,
să aplaud
sau să mototolesc hârtia furtunilor,
privind întotdeauna spre cer
să caut mereu comorile în mine
şi să cred în poveşti…

 

Artistul

până-n măduva oaselor simţea frumuseţea
ivindu-se de sub unghii de timp
o imortaliza în femei albastre
coborâte din mări
pe umărul gol al destinului

avea în atelier scări ale ideilor
pe care le urca cu grijă
să nu se prindă culoarea
de vreo umbră
aluneca din când în când pe un scaun
obosit de infidelitatea gândurilor
şi apăsat de certitudini
curgea înspre mare
cu albastrul după el
înflorind frumuseţea zilei
într-un suflet de pânză…

 

 

Tot timpul

În mâinile Tale-mi pun, Doamne, lumina,
și bezna, și frica, și grijile toate
știindu-mi plăpândă în lut rădăcina
și vântul amarnic pornit peste poate

să smulgă, să rupă, s-acopere urme
de liniști și tihnă cu-al zarvei nisip,
să sfâșie-ntinderi cu biciu-i, să curme
speranțe ce-n gânduri abia se-nfirip…

În mâinile Tale-mi pun, Doamne, mereu
și umbra căzută-n genunchi și cea care
ia-n pieptu-i furtuni și pășește cu greu
cu stânca-i pe umeri pe-a vieții cărare

căci Tu, cel mai bine știi ce au nevoie
s-arunce din inimi și ce să primească
când merg printre rugii-ndoielii anevoie
și uită-n ce Rai le e dat să trăiască…

 

În lume

Erup vulcani, se mistuie păduri
și stepe ce au fost uitate-n soare,
se pun pavaje-n piețe și borduri
de flori și de beton pe trotuare,

se construiesc și se dărâmă ziduri,
se mână nori în roiuri de la spate,
se răsfoiesc ale speranței ghiduri
pe paturi de spital nenumărate,

se detronează regi, se-nscăunează,
se flutură stindarde ce instigă,
erori exasperante se vânează,
hectare de iluzii se irigă,

se cheltuie comori pe mai nimic
când stau întinse mâini la colț de stradă,
se pun presate mări de ură-n plic
și mari dezastre-n sâmburi de tornadă.

Se-ntâmplă lucruri fel de fel în lume
în clipa asta… Chiar acum când scriu
neașteptate foi devin postume
și valuri de tumult nu mai descriu…

 

Cu mine, lângă mine

Copila aceea mai merge prin ploaie
sărind prin băltoace, mai stă sub șiroaie
la streașina casei de nori să mă spele
și-mi pune și astăzi agrafe de stele.

Mai urcă pe garduri „să vadă departe”,
mai dă câte-un munte de griji la o parte
să-ngheț în fereastră pândind răsăritul
și frig când îmi e mai aprinde chibritul.

Copila aceea se-ascunde, se-arată,
îmi cere să-i dau și să-mi dau ciocolată,
mi-așază în brațe vioara și-mi spune
să las iar s-alerge arcușul pe strune,

să las iar povestea cu joc să se scrie,
să nu uit o clipă, o clipă că-s vie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *