Cotidian cu emoţii…
Literaturile lumii conjugă idei universale, credinţe peste timp şi spaţiu, reflexii ale unor lucidităţi atinse de marile valori, frânturi pe care Cerul le mai revelează câteodată… Cunoaşterea are multe forme ce se rostogolesc, incomod adesea sau neaşteptat. Un astfel de exemplu este oferit de matematicianul Ioan V. Maftei – Buhăieşti, care demonstrează că legea reducerii la absurd nu se aplică în legile Cuvântului, decât în inefabilul afectiv.
Lucrarea sa Licărul stelelor în iarbă, publicată sub tutela Editurii Timpul, Iaşi, 2015 anunţă încă din titlu intenţia poetului de a pune întregul volum la congruenţa dintre cer şi pământ, acolo unde sclipirile celeste se dăruiesc simbolic celor pregătiţi să vadă miracolul lor eclatant, care nu este de fapt unul al căderii, ci al înălţării! Volumul are şi un subtitlu, Elegii crepusculare, prozo – poeme, ce nuanţează inovaţiile pe care poetul le-a generat, intersectând specii a două genuri total diferite: liric şi epic. Substanţa lirică este pusă sub semnul nostalgiei, al tristeţilor metafizice, pentru ca eterna poveste a sufletului uman să fie proiectată în siniliul crepuscular. Astfel, inovaţiile sunt anunţate explicit: specii ce nu se încadrează în canoane, izbânzi născute din abisuri, din trăiri nedefinite, prinse uneori în cuvinte – poeme sau în ziceri revărsate în formele lumii.
Volumul este, în primă fază, o aşezare a unor valori, o închinare ce debutează cu „chemarea” ce alungă „gânduri” şi aşteaptă „glasul pământului” pentru a dobândi „credinţa” că valul poeziei se ridică din „durerea unui frunze şi din întrebări”. Dedicaţia ce deschide volumul este un element discursiv liminar ce trădează dorinţa lui Maftei – Buhăieşti de a încerca să restabilească filonul spiritual cu muza declarată subtil, Mihai Eminescu, pentru a demonstra că timpul este o iluzie şi că oamenii sunt doar purtătorii unor frânturi de cunoaştere, actualizată doar în prezenţa acelor spirite ardente, receptacule ale dumnezeirii: „Noapte de noapte îţi trimit / scrisori pe vârfuri de plopi stelari, / Şi ele se fac aripi albe, călătoare…”. Fiinţa totală, omul desăvârşit în suferinţă şi trudit de viaţă se alină privind spre înaintaşi, cugetă şi interiorizează, înţelege, trăieşte şi trasfigurează totul în cuvânt. Singurul care s-a născut din flăcările acestui geniu este Nichita, poetul necuvintelor, căruia i se adresează cu o infinită admiraţie: „Ştiu că vrei să vii – şi eu te-aştept / la sămânţa ta pământeană, la bulgărele / de lut unde se coace poezia pe care / n-a scris-o nimeni altul ca tine, Nichita!”
Gândurile din ianuarie sunt transpuse în loc de prefaţa, un prozo-poem care nu este decât o deferentă recunoaştere a universalităţii fiinţei eminesciene, în care „sevele acestui neam” s-au actualizat: „Omul Eminescu, poetul Eminescu, / omul Cetăţii Eminescu, filosoful / şi gânditorul Eminescu”, entitatea ce reprezintă pentru noi toti „Totul, absolut totul!”. El este linia ascendentă care încadrează literatura română în rândul celor universale: „Lirica lui este un bun al / poporului său; Te poţi adăpa / din ea până la epuizare, / dar nu poţi să i-o sorbi / golind-o de esenţa geniului”. În viziunea poetului, înaintaşul său spiritual este fiinţa – conglomerat ce conjugă substanţele universului, trasformându-se simbolic în „al cincilea element”: „orice cuvânt, orice vers, orice strofă / venite de la el sunt ca apa / unui izvor limpede şi ca marmura rece”. Pentru a crea această nouă specie, prozo-poemele, scriitorul apelează la dinamitarea prozodiei clasice, la ingambament, graţie căruia fluidizează substanţa lirică, inducând cititorului senzaţia că întregul discurs a fost scris parcă printr-o singură respiraţie a fiinţei eului.
Linia firescului temporal nu este întreruptă, căci Ioan V. Maftei – Buhăieşti, asemenea lui Mircea Cărtărescu în celebrul său Levant, recunoaşte şi elogiază poeţii pe care îi aşază în descendenţa eminesciană: Lucian Blaga, Nichita Stănescu, stropi de Bacovia şi clopote smulse din lirica voiculesciană. Când nu le descrie lumina din cuvânt, poetul le închină celor pe care îi admiră, poeme povestite, aspect evidenţiat din motto-urile – dedicaţie: Se dedică prietenilor mei, artişti, membri ai trupei de teatru „Anton Pann” Bucureşti” sau Poetului Cassian Maria Spiridon. Un alt element paratextual care impresionează profund, nuanţând stările induse de substanţa poeziei, este grafica, realizată de Gabriela Georgescu.
Temele abordate de poetul-matematician sunt un conglomerat existenţial, un melanj transpus în cuvinte înscrise vocabularului fundamental, firesc şi aparent simplu, specific poeziei postmoderniste: pierderea libertăţii pe măsura îndepărtării de copilărie, capcanele societăţii în care au succes „rechinii”, cu care „să nu te pui niciodată!”, măştile inerente ale fiinţei temătoare în faţa vieţii, autocunoaşterea, sufletul călător, rostirea poetică şi tăcerile, Marile tăceri ale lumii: „Mă întreb: De ce trebuie să se ascundă / cuvintele în mine, când eu sunt / Şi strigăt, şi tăcere, şi iubire.” Anotimpurile sunt doar momente ale timpului metamorf, iar elementele naturii nu sunt decât pretext pentru iluminarea geografiei interioare: „Sunt trist / în iarna despuiată ca o femeie”, „tristeţea frunzelor moarte”, „liniştea falezei / cu balerine dormind!”, „Numai pasărea mării sfidează / malurile, valurile, tristeţile, / din care doar soarele / se-neacă şi-apoi din nou răsare / în mândreţea lui astrală, / în nisipul ce cântă / pe ţărmul mării!”.
Artele sale poetice pornesc de la premisa arheului-cuvânt, a vibraţiei ce naşte lumi: „Fiecare literă e ou / cum fiecare ou e un poem / din marele cântec al lumii!”; „Aş vrea să scriu / epopeea unui minut, / saga unei ere, sau / o viaţă în trei cuvinte…”
Trudit de o conştiinţă lucidă, veşnic neîmpăcat, cel ce scurmă în praful de stele, poetul Ioan V. Maftei-Buhăieşti trece din starea de „frunză” în cea de „naiv” ce crede în „minunea unei ploi”, pentru a învinge „multiplicitatea / Şi dansul astrelor / de pe acoperişul lumii!” pentru a striga către lume, într-o revelaţie finală: „Viitorul se sprijină / Într-o singură aripă, / oscilând nesigur, în noi, / dramatic şi amar…”.
Inflexiunile sale involute, când „totul este în violet” rescriu o Geneză proprie, o complinire simbolică a binecunoscutului act demiurgic: „În penultima zi au apărut din neant două fantome legendare ce semănau leit cu Adam şi Eva, impresie absolut falsă confirmată fără drept de apel de probele astrale biologice. În ultima zi a dispărut orice urmă de poeziei, iubire şi publicitate… Ce păcat! Poetul ar spune: totul este în violet în tunelul oramj. Între alfa şi omega!
A consemnat,
GABRIELA CIUBOTARU
(redactat, 2015)