„Computerul și limba latină” | Ioan-Aurel Pop

Despre digitalizare se spun mereu multe lucruri, deopotrivă bune și rele, dar un fapt nu poate fi negat: fără ea, generația noastră nu mai poate trăi. Cine își mai poate imagina viața fără poștă electronică, fără rețele de socializare, fără lucrări științifice online, fără Google, fără Skype etc.? Este, însă, la fel de adevărat că viața este imposibilă fără apă și fără mâncare, numai că nici apa sau mâncarea în exces nu ajută viața să meargă înainte. Cu alte cuvinte, digitalizarea are un rost benefic doar în condiții de echilibru. Dacă ne închipuim că memoria aceasta artificială va înlocui memoria umană, dacă visăm la roboți care să ia locul oamenilor în toate domeniile, dacă credem că toată creația culturală omenească va fi înlocuită cu opere făcute de aparate, atunci ne înșelăm amarnic. Omul are valoare câtă vreme mai este un mic demiurg. Dacă nu mai vrea sau nu mai poate să fie el însuși creator, atunci își pierde esența umană.

O parte a acestei esențe umane este și cunoașterea înmagazinată în memoria omului. Memoria este o componentă fundamentală a inteligenței umane; dacă inteligența este, între altele, capacitatea de a te adapta cât mai bine în orice situație, memoria oferă baza de date care, avute în minte, ne ajută să comparăm, să discernem și să alegem soluția cea mai bună; dacă mintea noastră rămâne vidă, fără date („tabula rasa”), atunci ajungem să fim trestie în vânt. În această memorie trebuie să fie înmagazinate nu numai cunoștințe, ci și convingeri despre valorile omenirii. Între aceste valori, trebuie să fie operele literare, artistice, științifice și, în general, marile creații naționale și universale. O parte din aceste valori ne sunt transmise în alte limbi decât limba noastră maternă, iar unele dintre aceste limbi sunt „moarte” și considerate de ignoranți inutile.

Am fost mirat inițial, în urmă cu ani buni, când l-am auzit pe matematicianul Solomon Marcus făcând pledoarie pentru studiul serios al limbii latine în școala românească. Am avut privilegiul rar să-i cunosc argumentele „pe viu” și nu doar „din carte”, fiindcă mi le-a împărtășit și m-a îndemnat să nu stau, ci să ies în spațiul public. Primul argument se baza, în concepția sa, pe apartenența noastră la latinitate. I se părea absurd ca un popor neolatin să nu studieze latina, în vreme ce în Germania, limba lui Cicero se învață și în unele universități tehnice. În al doilea rând, avea convingerea că latina este o cheie pentru studiul celorlalte limbi. Credea că cei care știu latina pot învăța mult mai repede și mai ușor limbi străine, nu numai pe cele romanice. În al treilea rând, mi-a spus că gramatica limbii latine disciplinează mintea și dă viziune intelectualului întocmai cum face geometria pentru cei care o studiază și înțeleg. Era sigur că un elev sau un adolescent care știe bazele limbii (gramaticii) latine are premisele formate ca să devină specialist în multe domenii, de la științele exacte până la cele sociale și la disciplinele umaniste. Știa, firește, că astăzi limbile moderne se învățau după alte metode și tehnici decât odinioară, dar considera gramatica o necesitate, iar structura verbului și sintaxa frazei adevărate probe de erudiție și de inteligență. I-am spus, făcând pe avocatul diavolului, că generația tânără este grăbită, alertă, că nu mai are răbdare și nici interes pentru chestiuni aride, fastidioase, de acribie, precum textele vechi latinești. M-a privit lung și mi-a spus că generația tânără nu este „cum vrea ea, ci cum o formăm noi”, că avem datoria s-o impregnăm cu seriozitate, cu temeinicie, cu ideea muncii insistente.

După o vreme, i-am spus că aveam o idee, aceea de a-i convinge pe tinerii internauți cu propria lor armă și de încerca să mișcăm astfel și autoritățile și să salvăm studiul latinei. Nu am mai apucat, fiindcă ne-am luat cu viața, iar Solomon Marcus s-a dus spre o lume mai bună și generoasă. Pentru că sunt convins că ne veghează de undeva din empireul cunoașterii supreme și atotcuprinzătoare, îmi plătesc acum, în câteva cuvinte, datoria. Mi-ar fi plăcut să fiu la TV sau pe Facebook și să invit lumea, atunci, în plină campanie de apărare a latinei ca disciplină școlară, să privească atent pe calculator sau pe laptop, să mediteze un pic la ecranul obișnuit de la intrarea în Word. La prima vedere, pe acel ecran apar circa 30 de cuvinte englezești. Ele sunt următoarele: document, file, home, insert, design, page, layout, references, mail, view, review, paste, cut, copy, format, painter, clipboard, normal, font, paragraph, space, title, heading, subtle, emphasis, styles, find, replace, select, editing. Dintre aceste 30 de cuvinte, 7, adică 23,33%, sunt vechi germanice (engleza este o limbă germanică), iar restul de 23, adică 76,66%, sunt latine clasice și latine târzii, multe intrate în uz în Anglia medievală prin mijlocirea francezei^[1].

Prin urmare, aproape 80% din terminologia engleză de specialitate pentru computere, pe prima pagină din Word, pe care intră orice începător, este de origine latină! Ceea ce înseamnă că și această știință a secolului al XXI-lea, fără de care nu se mai poate trăi, își datorează, măcar sub aspect formal, existența limbii latine. Dacă perseverăm și pătrundem apoi mai în profunzime, de pe același ecran inițial, pe Insert, Design, Page layout etc., dăm de termenii grammar, define, thesaurus, count, translate, proofing, language, comment, delete, change, accept, reject, previous, compare, authors, restrict, notes, protect etc., toți proveniți din limba lui Cicero, Horatius, Vergilius și Ovidius. La rigoare, s-ar putea obiecta că tinerii navigatori în spațiul virtual nu au nevoie să știe etimologii ca să fie buni utilizatori sau chiar buni informaticieni. Se poate judeca și așa, dar atunci trebuie să ne pregătim să coborâm în regnul animal și să nu mai fim „trestii gânditoare” (Blaise Pascal). A continua să ne punem întrebări, să încercăm să răspundem și să intrăm în dispute este esențial pentru condiția umană. Dacă decidem să ignorăm cât și ce datorează umanitatea limbii și literaturii latine, atunci înseamnă că ne pregătim de „somnul rațiunii”, de o prelungită letargie întru ignoranță, viață precară și larvară, decadență programată. Iată ceva la care puțini s-au gândit: strânsa legătură dintre computer și limba latină.

Solomon Marcus a luptat pentru limba latină în școală, fiindcă credea în forța creatoare a minții omenești, în nevoia de „geometrie gramaticală” a spiritelor umaniste, dar și din motive mult mai profunde. Prin latină, savantul a făcut o pledoarie pentru limba română și, în fond, pentru cultura română și pentru identitatea românească. Un predecesor a său, lingvistul Iancu Fischer, scrisese mai demult o carte intitulată „Latina dunăreană”, în care demonstra că limba română este, de fapt, latina așa cum a evoluat ea, cum s-a transformat în acest spațiu în ultimii două mii de ani, de când sigiliul Romei fusese pus pentru vecie la Dunărea de Jos^[2]. Solomon Marcus a pledat astfel și pentru acuratețea românei, pentru perpetuarea sa corectă, pentru neabandonarea rădăcinilor sale. Vedea în limba română cartea de vizită a poporului nostru.

Cum să perpetuăm asemenea valori ale culturii generale pe care le susținea venerabilul academician? Este foarte greu de spus, în condițiile în care „reformăm” școala necontenit și nu putem sta în tihnă ca să avem și rezultatele acestor schimbări. Schimbăm mereu schimbarea! Sufletul omenesc nu are nevoie numai de semne și simboluri, numai de cifre sau numai de tastaturi complicate. Dacă stăm nemișcați înaintea unui ecran și ascultăm orbește de mesajele sale concrete, riscăm să devenim mecanisme, să ne pierdem esența umană. În fața unui ecran, se cuvine mai întâi să cugetăm, să ne punem întrebări, să ne îndoim în fiecare clipă. Iar pentru aceasta, ne trebuie neapărat cultură generală solidă, bagaj de cunoștințe (cum se spunea odată). Deciziile se iau prin comparații, prin cumpăniri, prin cântăriri de opțiuni posibile. Iar dacă nu avem cunoștințe, cum și ce să comparăm?

[1]Germanice (proto-germanice) sunt clipboard, home, layout, mail, cut, heading și find.

[2]Iancu Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, București, 1985.

Natural, lumea s-a schimbat și se schimbă mereu, tot mai accelerat. Copiii și adolescenții trebuie să învețe la școală și chestiuni care nu se studiau odinioară, cum ar fi protecția mediului, igiena, nutriția sănătoasă, antreprenoriat, educație financiară și, mai presus de toate, digitalizare. Dacă, însă, toate acestea devin materii școlare finalizate cu medii, atunci vom avea o mare problemă. Pe de o parte, ele vor avea alocată câte o oră pe săptămână, ceea ce le-ar face complet ineficiente, deoarece într-o oră pe săptămână nu ai cum să dai note obiective și corecte. Pe de altă parte, pentru a avea atâtea materii în plus, trebuie reduse sau desființate celelalte discipline, clasice și verificate de secole, adică matematica, fizica, biologia, chimia, istoria, geografia, limba română și limbile străine etc. Or, la clasele mici, nu ar trebui să fie mai mult de 5-6 discipline pe săptămână care să presupună medii sau calificative, iar la clasele mari, nu mai mult de 10-12. Noile teme, absolut necesare pentru a fi studiate în școală și enumerate mai sus, nu au cum să devină materii școlare de sine stătătoare, ci trebuie să aibă statut de conținuturi, de subiecte de învățat la disciplinele existente, la dirigenție sau la alte ore aflate la dispoziția profesorului.

Digitalizarea nu este o disciplină școlară, ci o metodă indispensabilă de abordare a realității. Prin digitalizare, părinții și profesorii se cuvine să conducă nu la inhibarea imaginației elevilor, ci la stimularea ei. Calculatoarele (computerele) de tot felul sunt instrumente foarte eficiente pentru explorarea vieții, dar ele trebuie să rămână auxiliare ale omului și nu să domine viața noastră. Or, dacă azi nu mai știm cât fac cinci ori nouă și ne trebuie un telefon mobil ca să aflăm asta, atunci avem o problemă. Înlocuind toate activitățile minții umane cu serviciile pe care ni le oferă digitalizarea, ne transformăm în anexe ale acesteia, ne reducem capacitatea de gândire independentă, devenim noi înșine instrumente ușor de manevrat în mâna unor forțe malefice. Societățile umane de succes de-a lungul istoriei au fost acelea care au reușit să aibă cetățeni instruiți și conștienți, nu pioni manevrabili în orice moment.

Azi avem marea șansă – dincolo de pandemia care a lovit omenirea recent – să călătorim mult, să cunoaștem lumea, să avem contact cu oamenii de toate felurile, din toate culturile, vorbitori de limbi diferite și depozitari ai valorilor din care provin. Este de neînțeles ca tocmai acum să nu știm istorie, geografie, limbi străine, etnografie, să nu putem spune nimic despre specificul românesc, despre Delta Dunării și despre lanțul Carpaților, despre Voroneț și despre Castelul de la Hunedoara, despre doină și despre dor. La fel, este paradoxal în această eră a infirmării și a comunicațiilor extinse să mergem la Roma și să nu știm nimic despre Capela Sixtină, să mergem la Paris și să așteptăm explicațiile unui ghid, să admirăm civilizația americană, dar să ignorăm Constituția făcută la 1783 de „Părinții fondatori” etc. Un străin care vrea să știe ceva despre noi nu ne va aprecia dacă știm să butonăm bine iPhone-ul – știe și el asta foarte bine – ci dacă vom ști să-i spunem repede și bine ce limbă vorbim, ce fel de popor suntem, ce am făcut în istorie, de ce avem construcții gotice sau cum și când am făurit România. Iar aceste lucruri, luate ad-hoc de pe tabletă sau de pe laptop nu dau bine; ele trebuie să fie depozitate și sedimentate în memoria noastră, cu care se cuvine să operăm clipă de clipă. Deocamdată, cel mai bun „computer” existent este creierul omenesc, iar atunci când nu va mai fi așa – dacă se va întâmpla vreodată acest lucru – lumea noastră se va sfârși. Va fi, probabil, o alta, dar nu va mai fi lume omenească.