Am citit mult în lunile din urmă, cum se îmtîmplă mereu cînd stau mai mult în casă. Sigur că stau mai mereu în casă, dar acum s-a adăugat obligativitatea, cel puțin pentru perioada stării de urgență, cînd ieșirile din celulă în ogradă, ograda mică de atunci, au fost rare și scurte, ba chiar și prost organizate! Am recitit Zorba…, dar și romanele scurte ale lui Dostoievski, straniile poezii ale lui Houellebecq și multe altele.
Dar am avut și lecturi noi, multe, dar m-aș referi la două dintre cele mai recente, să spunem la romanele Indignare și Nemesis de Philip Roth, pe care nu le citisem în primele ediții ale traducerilor, două dintre cele mai negre romane ale acestui uriaș autor. Nu că Roth ar fi fost vreodată un autor de romane roz, dar cel mai adesea contrapuncta cu umorul său de o factură cu totul specială. Nu folosea umorul pentru înghițirea pilulei amare la fel de mult ca Bellow, dar nici nu se priva de el. Aici însă, totul e „negru de negru” și îmi dau seama că trebuie să-l adaug pe Roth celor trei mari pesimiști ai mei din proza secolului XX, ultima secvență, alături de cei trei autori de limbă franceză, Makine, Houellebecq, Kundera. Sigur, lista ar putea fi mărită, dar să rămînem la masa aceasta cu patru picioare, așezată cu grijă pe postamentul de marmură al lui Kafka. Da, stau destul de apropiați toți cinci în biblioteca mea, care nu e aranjată nici alfabetic, nici cronologic, ci mai degrabă pe genuri și afinitățile presupuse de mine.
Indignare este unul din acele romane ale lui Roth care nu abordează în primul rînd un ansamblu, care e doar fundalul, ci un studiu de caz. Cazul este Markus, un june care nu-și poate ține gura și, prin urmare, înainte de a împlini douăzeci de ani, ajunge erou fără voie al războiului din Coreea. Exact pe dos față e planul său, care era să evite această condiție, plan pe care și-l autosabotează cu un talent uriaș. În jurul cazului, se construiește o poveste a inadaptării și se conturează alte cîteva personaje memorabile. Romanul era perfect și fără excelentul truc găsit de Roth. Toată povestea este rememorată de Markus între momentul în care este sfîșiat cu baioneta și cel în care își dă duhul. Totul sub impulsul morfinei administrate de sanitari. O viață, mai ales ultimul an al acesteia, rememorată în cîteva minute, poate zece minute. Nu divulg nici un secret, cititorul atent află din primele pagini caracterul „postum” al poveștii, postum din perspectiva personajului narator, desigur. Un roman perfect, cu un tragism compus din ingredientele cele mai banale ale vieții. Umor nu este chiar deloc?, Există și un umor temperat, de pildă în excelenta scenă a primei întîlniri cu decanul pentru băieți, în pathosul cu care îi expune acestuia, în rezumat și cu citate exacte, concepția lui Russell despre creștinism și restul religiilor sau în deliranta scenă a „raziei chiloților albi”. Veți citi și veți vedea…
La Nemesis am ajuns abia la jumătate și dacă nu m-aș fi oprit pentru aceste notații – n-am mai scris în jurnal de aproape o săptămînă! -, nu m-aș fi întrerupt din lectură. Nu e un roman de caz, ci unul de ansamblu deși, ca mereu la Roth, sînt mai multe personaje de o pregnanță de netăgăduit. Este romanul Newarkului în timpul celei de-a doua epidemii de poliomielită – prima fusese în 1916 -, cea de după al doilea război mondial. Ce mă fascinează aici, dincolo de geniul literar al lui Rorh, este un fel de actualitate. Probabil există, dar nu am citit literatura de ficțiune despre gripa spaniolă de la sfîrșitul primului război, în urma căreia, în mai puțin de doi ani, umanitatea a pierdut 50 de milioane. Am văzut însă, de la începutul acestei pandemii, zeci de fotografii din acea perioadă. Trecînd peste îmbrăcămintea diferită și peisajele arhitecturale modificate de vreme, am avut o stranie senzație de deja vu, o lume de mascați, o distopie – vatmani, șoferi și călători mascați, vînzători și cumpărători mascați, bărbați, femei și copii, civili și polițiști, cu toții mascați. Ce vedem zilnic de mai bine de patru luni. În romanul lui Roth, senzația vine din altă parte, din comportamentele recomandate de autorități – distanțare fizică, evitarea zonelor roșii și a aglomerațiilor, exodul spre țărmul mării sau în munți etc. Cu sfaturi, cu recomandări, nu cu interdicții, America era încă o democrație funcțională! Cînd apare carantinarea, aceasta privește o locuință, o curte, foarte tîrziu cîteva zone, nu orașul cu totul. Nu se știa mare lucru despre poliomielită, vaccinul avea să mai întîrzie, cazurile se înmulțeau galopant.
Dar cea mai mare senzație de deja vu provine din gîndurile personajelor a căror minte este tot mai ocupată de chestiune, cum ni se întîmplă nouă acum, cu strania lighioană chinezească! Dacă n-ar fi un roman extraordinar, aș spune că Nemesis este o carte îngrozitoare. Dar aceasta este funcția unui mare scriitor, să te ajute să-ți înțelegi preocupările obsesive, idiosincraziile, fricile pentru a merge mai departe. Este fantastic efectul acesta atît de tonic provocat de un autor atît de pesimist și de o carte deloc veselă. Exact ceea ce mi se întîmpla în siniștrii ani optzeci, cînd ieșeam din crizele care mi se păreau de nedepășit apelînd la cioranienele Întîlniri cu sinuciderea, pe care le aveam în ediția publicată într-un număr din NRF din 1961, revistă care se află și acum în rafturile bibliotecii mele. Dar după 1990 n-a fost nevoie să revin la text, nu am mai avut momente de depresie cu adevărat serioasă, ca să am nevoie de acel tonic paradoxal… Acum, bag de seamă că îmi este de folos acest roman al lui Philip Roth. Mi-a sosit la vreme, începusem să presimt un fel de depresie. Dacă și la jurnal am făcut pauză de mai bine de o săptămînă!