Maria Niculescu: Sunt fericită, foarte fericită!

Autor: Maria Niculescu
Autor: Maria Niculescu

Sunt fericită şi vreau să mă destăinui. Şi, cui să mă destăinui dacă nu Domnului Dumnezeul nostru, familiei şi vouă, minunaţii mei prieteni de suflet.
Cred că ştiţi, iar dacă nu ştiţi toţi, vă voi spune că pe data de 14 martie, anul acesta, am împlinit frumoasa vârstă de 66 de ani, am adăugat în buchetul vieţii încă o floare. Sunt fericită pentru că Dumnezeu – simt şi sunt sigură – mă iubeşte şi, ce poate fi mai bun lucru pe lume decât acesta? Sunt fericită pentru că dimineţile mele îşi dăruiesc în continuare seninul brodat cu flori de miozotis. Sunt fericită, chiar dacă, uneori, tristeţea dă năvală în suflet, scotoceşte, răscoleşte în tezauru-mi, vrea să mă prade, să mă lipsească de preţiozitatea ce am strâns dar care nu este şi nu poate fi găsită decât de acei ce mă iubesc, ce mă cunosc bine, tristeţea este oarbă, pleacă însă cu gând să mai revină. Oricum, comoara nu o va găsi.

Dar să nu divaghez, mă voi întoarce acolo, unde am început şi am să vă spun că sunt FOARTE, FOARTE, FOARTE FERICITĂ! Cu puţina răbdare veţi afla îndată: ieri, deci, după 10 zile de la minunata întâmplare, ducându-mă spre o prietenă mai în vârstă decât mine, nu am apucat să ajung la blocul în care locuia, deoarece am zărit-o plimbându-se cu Lori, o căţeluşă frumoasă, blănoasă, roşcată, ca o vulpiţă, de statură mijlocie, dar bine crescută şi la propriu, şi la figurat. Lângă prietena mea, ţinându-i companie, era o doamnă, în etate şi ea, purtând, probabil, o discuţie a vârstei lor. În momentul în care am ajuns în dreptul lor, doamna, o femeie distinsă, delicată, jovială, spuse, nu înainte de a o saluta şi a-mi răspunde la salut:
„V-a mai spus cineva că sunteţi ca o păpuşă, frumoasă, mignionă, delicată?”
Am zâmbit, i-am mulţumit, apoi am sărutat-o.
„Da, i-am răspuns, mi-au mai fost adresate asemenea complimente, mai puţine din partea femeilor, cele mai multe din partea bărbaţilor, deşi nu cred că le merit pe deplin. ” Am completat apoi, spunându-i că am împlinit frumoasa vârstă de 66 de ani. A rămas puţin interzisă apoi a spus:
„Doamne, nu vă dădeam mai mult de 40-44 de ani. Ce aţi făcut în viaţă?Aţi lucrat, aţi stat acasă? – mă întrebă, în continuare, doamna căreia i-am răspuns că am fost proiectantă, că am primit harul scrierii de la Cel de Sus, că scriu versuri, că am 16 volume publicate, peste 45 de antologii (cred că m-am lăudat cam mult!!).
„O, doamne, spune dânsa, le-aţi valorificat?
I-am răspuns că nu am vândut nimic, le-am dăruit.
„Cum??” – se minună dumneaei. Dar aţi avut bani, înseamnă.
Am zâmbit şi i-am răspuns:

„Doamnă dragă, eu ştiu, precum ştiu toţi, că cei cărora le place poezia  – bătrânii şi copiii, nu au bani, nici unii, nici ceilalţi. Apoi, prietenilor mei pentru care am creat peste 700 de acrostihuri, nu le puteam cere să-şi plătească acel mic însă de suflet dar, poezia fiindu-le dedicată.”
„Vai, spuse dânsa, mi-aş dori să am  şi eu un volum cu  versurile dumneavoastră, voi plăti! Eu am fost cadru didactic, am predat la două licee din cartier, mi-a plăcut şi îmi place să citesc, iar acum sunt tare curioasă , vreau să vă citesc creaţiile, poate îndrăznesc prea mult?”
I-am promis că-i voi dărui din antologii, nemaiavând volume de poezii, iar când voi edita volumul de versuri pentru copii , dedicat nepotului meu, i-l voi dărui şi pe acesta.

„Spuneţi-mi, totuşi, secretul tinereţii, frumuseţii, gingăşiei!”
„Scumpă doamnă, i-am răspuns la rându-mi, nu mă trag din familie de oameni bogaţi, nu m-am scăldat în bani, nu am avut o viaţă uşoară, de mică am ştiut ce este tristeţea, singurătatea (mama mea a murit când aveam 3 anişori), de mică am cunoscut neajunsurile, am slugărit la mama vitregă (precum Cosette din Mizerabilii de V. Hugo), am simţit greul greu pe umerii mici, munca nu m-a ocolit nici mai târziu, dar nici nu m-a doborât, iar eu nu am evitat-o, întotdeauna însă am avut un chip zâmbitor, am fost binevoitoare, în pofida tuturor vicisitudinilor, niciodată nu m-am trădat, nimeni nu trebuia să ştie că m-ar frământa ceva. Nu-mi plăcea să fiu compătimită, apoi cine era vinovat spre a-mi privi chipul posomorât, morocănos, să suporte timbrul strident al vocii, vorbele tăioase..
„M-aţi lăsat fără grai! Aveţi, totuşi o sclipire în ochi de parcă toată lumea este a dumneavoastră! De parcă aveţi mereu înaintea ochilor ceva sau pe cineva ce vă face mult prea fericită. Iubiţi?”

„Da, i-am răspuns eu, bucuroasă că a înţeles cum e cu fericirea mea, iubesc mult, foarte mult, iubesc totul şi toate, lucruri, natură, fiinţele ce mă înconjoară, mă încântă când văd o gărgăriţă plimbându-se printre picioarele trecătorilor – neştiind spre unde să zboare, o iau de jos, o pun pe o frunză sau în iarbă, la fel procedez şi cu melcii care, după ploaie, de fericire, ies la plimbare; nu mă interesează ce ar crede lumea, eu chiar zâmbesc, provocându-i la a zâmbi, nu la toţi am şansă, deşi unii dintre ei sunt stăpânii patrupedelor ce-i însoţesc, zâmbesc şi dacă în suflet sunt tristă, zâmbesc şi iar zâmbesc. Nu mă văd deloc încruntată. Zâmbesc iubind, iubesc zâmbind, valsez iubind, iubesc valsând, iubesc cântând şi cânt iubind, trăiesc iubind, iubesc trăind, în orice fac eu pun iubire, dăruiesc iubire necondiţionat, iubesc IUBIREA, nu cred că se va epuiza şi, după cum se observă, nici eu nu par epuizată, mă întristez totuşi, fără a fi supărată, când o persoană nu înţelege, nu mă înţelege, dar poate nici ea pe ea nu se înţelege şi atunci de ce să mă supăr?”

Ne-am despărţit cu pupături, promisiuni şi am observant, uitându-mă înapoi, un zâmbet larg pe feţele lor. Le-am molipsit!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.