Luminile Daciei în ochii Basarabiei | Un poet temerar: Sergiu Botezatu

A scrie o epopee în veacul al XXI-lea este un gest uimitor, nu-i aşa? Ei bine, poetul de succes din Basarabia, Sergiu Botezatu, s-a încumetat s-o scrie! Opera se numeşte “DACIADA – GETICA-DAVA”. Sigur e un semn bun, căci dacă acest gen, epopeea, reapare în literatură, înseamnă că în România Poezia nu se va stinge niciodată, indiferent de ce s-ar întâmpla pe alte meleaguri.

Cum se ştie, cea mai izbutită epopee românească de până acum este “Ţiganiada”, de Ion Budai Deleanu, care însă, descoperită târziu, nu a influenţat cultura română, nefiind prea populară nici astăzi. Încercări de a scrie epopei, în romanticul veac al XIX-lea, au avut şi alţi poeţi, ca Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Pop Florentin etc. Cel mai dureros este faptul că poetul nostru naţional nu ne-a lăsat epopeea neamului, pe care a avut de gând s-o înfăptuiască, după cum ne informează G. Călinescu în “Opera lui Mihai Eminescu”, capitolul “Sarmis”: “ Încă de când îşi redacta poemul deşertăciunilor, Eminescu fusese fulgerat de ideea unei epopei dacice. Episodul cuceririi Daciei, care la început avea numai câteva strofe, luă pe dată, în dauna întregului, proporţii considerabile. Lira patriotică, din ce în ce mai sonoră, înăbuşi curând intenţiile hronografice, şi lungul poem se sfărâmă în fragmente pe care poetul fie le publică deosebit (ca Egipetul), fie le folosi în noi compuneri”.

Iată pe urmele cui se încumetă să meargă Sergiu Botezatu, cel din România Răsăriteană, unde cultul lui Mihai Eminescu este mai viu ca oricând!

Izvoarele poetului basarabean sunt de o bogăţie nemaivăzută pentru seva stihurilor cu care se înfăţişează înaintea cititorilor. Vâna

cea mai bogată se ghiceşte îndată a fi “Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densusianu, completată cu o sumedenie de alte informaţii legate de glorioşii noştri strămoşi antici, apărute între timp. S-ar fi gândit oare cineva vreodată că “Dacia Preistorică” ar putea fi transfigurată în versuri? Ei bine, iată că un poet înzestrat cu mare talent s-a aventurat în această uimitoare faptă!

Aşadar, suntem poftiţi în Ţara Sfântă cu “Incipit”:

La Maica Dacie ne tragem, la fel şi noi, copii fiind,

Tăcerile-ndrăznim să spargem, printre milenii colindând.

Aşa şi noi, din întuneric, la Mama Dacie venim

Printre milenii de colinde recea tăcere-o răscolim.

Asistăm apoi cu uimire, în “Leagăn astral”, la pomenirea în versuri a unora dintre culturile care au străluminat cândva blagoslovita noastră Dacie:

Din Neolitic vechi se ştie de Cârcea-Gura Baciului,

Culturi, precum e Criş-Starcevo, din rădăcina timpului,

De Vinda-Turdaş, Hamangia, Sălcuţa, Vădastra, Boian –

Desăvârşirea cea străveche-a destinului Hiperborean.

Mituri străvechi sunt trecute în revistă, împletindu-se cu cu istoria reală, devenită şi ea de-a lungul vremii tot mitică. Eroii noştri antici sunt pomeniţi pe rând în epopee, impresiondându-ne cu gloria unui trecut, ale cărui lumini ne impulsionează încă, ne îndeamnă să ne regăsim identitatea naţională şi să ne împrospătăm sufletele din ea. În acest sens, iată, printre altele, o strofă din “Decebal către urmaşi”:

Aprindeţi lumânările în inimi,

Prin luptă toţi să ne-nălţăm la cer,

Chiar de-om rămâne-n lacrima tăcerii,

Chiar de-om rămâne-orfani într-un mister.

Ultimul vers ar putea fi o trimitere la un supranume al marelui rege Decebal, DI URPANEUS “Cel Orfan”, tatăl lui fiind de timpuriu răpus în luptă. Din această pricină unchiul lui Decebal, Duras, a condus ţara până ce prinţul a devenit adult, ba chiar, după spusele istoricului Iordanes, fusese înălţat deja de popor, ca urmare a vitejiei sale exemplare, în rândul ANSES-ilor, adică al Semizeilor, al Îngerilor.

Altminteri, titlul poemului aminteşte de celebra poezie a lui George Coşbuc, “Decebal către popor”. Poetul din Hordou ne-a lăsat el însuşi câteva poeme ce par a fi fragmente de epopee, ca “Moartea lui Fulger”, “Moartea lui Gelu”, “Nunta Zamfirei” ş.a. În afara lui Mihai Eminescu, doar George Coşbuc ar fi fost în stare să scrie epopeea neamului nostru. Una din capodoperele coşbuciene este şi “Ceahlăul”, munte care nu putea fi trecut cu vederea de Moldoveanul Sergiu Botezatu, adăugându-l epopeii “DACIADA – GETICA-DAVA”, sub titlul “Ceahlăul – Olimpul preistoriei”, astfel descriindu-l:

Ceahlăul din toţi este unul ce se înalţă peste timp,

Vestindu-ne c-a fost odată al preistoriei Olimp.

Ceahlăul din Carpaţii tainici, de Principele Cantemir

Mult în Descrierea Moldovei este slăvit şi uns cu mir.

În “Lâna de aur”, poetul împleteşte minunat lirismul cu epicul, în tulburătoare metafore, într-un decor de cosmos eminescian:

În lumea antică un mare şi-adânc răsunet au avut

Argonauţii, ce-ndrăzniră s-ajungă în acel ţinut,

Unde era lâna de aur, toarsă-n a stelelor lumini

Şi unde se născuse-odată ale-Universului minuni.

La cea răscruce-a nemuririi şi-n visele sacrei tăceri,

Unde e veşnicia lumii de paza sfintelor cărări,

Carpaţii colţii îşi ridică la stele sus în naltul cer,

Unde e lâna cea de aur, cu-al ei de nedescris mister,

Cu galaxii şi universuri în cosmicele ei comori,

Unde în vise se topeşte şi-n a tăcerilor ninsori.

Din mai multe motive, îndeosebi mistice, autorului acestei predoslovii îi place în mod deosebit cântul “Zalmoxis Cel din Cirus”, remarcând aceste stihuri liturgice:

Din scrum ce-a renăscut credinţa şi Dacia-a renăscut din scrum,

O Ţară-a Zeilor să fie şi al luminii veşnic drum,

O ţară-a gloriei măreţe, cu un destin nemuritor,

Înveşnicită în iubire, înveşnicită-n sacrul dor.

Buciumul bate marea-alarmă cu amintiri de-a ne trezi,

Din nemurirea Sa Zalmoxis, se-nalţă Dacia-a ctitori,

Şi-n înstelatul grai din cosmos, lumina stelelor muţind,

Din veşnicia Lui Zalmoxis mor, veşnicia luminând.

“În România totul trebuie dacizat”, a scris odată Eminescu, poetul-profet, preocupat în cel mai înalt grad de istoria noastră dreaptă şi curată, dezvăluindu-şi profund Zalmoxianismul în “Rugăciunea unui Dac”. În poemul postum “Odin şi poetul”, el descrie cu mâhnire o mistică întâlnire între Zeul Suprem al Nordului şi regele Decebal:

Dar un bătrân ce sta în colţ de masă

Ridică cupa lui cu mied: “Ascultă,

Nu mi-i şti spune ce mai face ţara

Ce Dacia se numea regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea-mi veche, Sarmisegetuza?”

“Nicicum, o, Decebal. O văd

Pentru întâia dată acum nălţată

Prin părul tău ca o coroană mândră,

Lucrată-n pietre scumpe, ca-n granit.”

Poemul eminescian se încheie în adâncă tristeţe şi cu o diatribă îndreptăţită asupra urmaşilor Daciei, din păcate potrivită şi astăzi. Poetul Sergiu Botezatu, fără a-l contrazice pe poetul naţional, ba chiar tot într-o atmosferă eminesciană, scrie acest “Epilog” al epopeei sale:

Unde e Dacia? E-n ceruri, unde tăcerile asculţi,

Unde luminile sărută a entropiei mari virtuţi.

Din neguri printre stinse vise mai luminează azi o stea,

Ca un Luceafăr omenirii, mai luminează Dacia.

Am mai scris despre Sergiu Botezatu, îndeosebi ca despre “un poet al luminii”, iar volumul lui, “DACIADA – GETICA-DAVA” întăreşte mai vechea constatare.

Despre talentul său artistic şi despre patriotismul lui exemplar se vor lămuri cu siguranţă cititorii. S-ar părea că Dacia luminează mai

tare în ochii Basarabiei decât în cei din dreapta râului PYRHETUS. O fi din pricina dureroasei, dar vremelnicei înstrăinări a fraţilor noştri de Ţara-Mumă, unde se găseşte Sarmizegetusa, unde se află Kogaionon. Poate că din acelaşi năvalnic dor, întâiul care, prin studiul “Perit-au Dacii?”, a reaprins făcliile străvechii noastre Patrii, a fost tot un Basarabean, Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel născut în Cristineştii de Hotin. Aşadar, să nu-i uităm niciodată pe cei din Dacia Răsăriteană, unde spiritul zalmoxian se vădeşte la el acasă!

Felicitări, Sergiu, păstrător al luminii, poet suav dar şi poet-oştean, şi mult succes oricând şi oriunde vei oglindi în scrisul tău Ţara Zeilor!

 

PREFAŢĂ de Adrian Bucurescu