Acad. Nicolae Dabija: Despre un popor divinizat de zei…

Noi suntem un popor norocos. Noi nu trebuie să ne născocim strămoșii, precum alte neamuri. Noi îi avem. În timp ce alte popoare stabilite în preajma noastră, sapă și dau de strămoșii altora, noi săpăm și dăm de strămoșii noștri. Istoricul austriac Eugen Oberhummer, referindu-se la imperiul Traciei vechi, afirmase relativ nu demult că „tracii mai există și astăzi, dar sub alte nume, vorbind limbi diferite”.

Atunci când vorbim despre rădăcinile noastre traco-geto-dacice nu facem decât să ne amintim istoria, reconstituind-o din argumente științifice și vise, din documente moștenite și sentimente, din probe arheologice și trăiri depuse în subconștient de zeci de generații dinaintea noastră. De aceea cred că imaginația artistică de multe ori poate sugera, atunci când e vorba de cunoașterea istorică,  probe la fel de importante ca și cele sau arhivari.

Sergiu Botezatu ne prezintă o creație literară ce vine să comenteze altfel datele istoriei: o Daciadă, care să ilustreze o afirmație a lui Alexandru Hâjdeu publicată în presa rusă în prima jumătate a secolului XIX, că strămoșii noștri, acum mai bine de două mii de ani, își aleseseră regii dintre zei, exemplificând  cu Zamolxis.
Semnatarul acestei lucrări artistice subliniază și el împrejurările nașterii poporului român, „din rădăcini până-n lumini”, cu o metaforă care vine în contextul spusei distinsului cărturar de la Cristinești: „popor divinizat de marii zei”. Autorul ne îndeamnă să credem în iluzie la fel de mult ca în realitate, ultima fiind estompată de timpul deturnat sau împins a se deplasa în alte direcții decât cele visate de strămoși:

Trecutul lor e plin de glorii,

trecutul lor e plin de vis,

Și de mărețele istorii

ce-n multe suflete s-au scris.

Larghețea narațiunii amintește de cele ale aezilor medievali care se opreau din cântare abia când se stingeau focurile taberelor, sau de cele ale vechilor copiști, care scriau fără întrerupere până la amorțitul mâinilor.

Izvoditorul epopeii – ca și cum ar scrie într-o mănăstire, în care el e singurul călugăr.

Zburând prin visul veșniciei,

cuvântu-n stele căutând

Cel ce a fost la începuturi

și veșnicia depănând.

Aici fiind vorba mai degrabă de un proces invers depănării, acel al des-depănării, descâlcirii, descifrării mesajelor inițiale, ale cântăreților dintâi, ca să ajungă la straturile de dedesubt ale istoriei, la rădăcinile acestui

Popor al păcii și luminii,

într-o istorie de-apoi,

Ca rătăcirea din suspine,

c-un ocean spălat de ploi…

Sergiu Botezatu vine cu un poem care se prezintă mai degrabă ca o completare artistică la cartea de istorie. Scopul lui a fost să ne vorbească de o arheologie a sufletului Daciei străbune, lucru care i-a reușit pe deplin.