Acum opt ani, îmi amintesc asta pentru că se comemora centenarul morții marelui scriitor, am scris un text despre eternitatea lui Caragiale. Un text care mi-a plăcut mult, l-am și publicat undeva, dar care s-a rătăcit. Cum zilele acestea sînt cu Caragiale în minte, mă gîndesc să-l refac, să-l rescriu, de fapt să-l scriu pentru că nu mi-l amintesc decît în linii mari. Nu-mi învăț eu poeziile pe de rost, n-o să mă apuc să memorez articolele! Habar n-am cum va ieși, dacă va fi mai bun sau mai rău decît cel vechi, știu doar că nu poate fi identic, va fi altfel, va fi altul…
De la dezbaterile din Parlament şi pînă la nunţile cu dar şi manele din cartierele, nu doar mărginaşe, ale oraşelor noastre, de la barurile cu stripteuze durdulii şi pînă la prestaţiile primarilor şi mai durdulii înfăşuraţi în tricolor, actualitatea lui Caragiale este atît de vizibilă, atît de evidentă încît e aproape imposibil să nu devii convenţional atunci cînd faci vreo referire la ea. De altfel, după cum constata Belu Silber, pînă şi comunismul românesc a trebuit să se pună sub dublul semn al lui Stalin şi Caragiale, cel dintîi dovedindu-se cu totul insuficient. Cum ai putea scăpa de convenţionalism altfel decît asumîndu-l integral pe Nenea Iancu nu prea văd. Iar a-l asuma integral înseamnă, de fapt, să depăşeşti teza actualităţii sale în favoarea aceleia a eternităţii.
Istoricii, laolaltă cu ierarhii Bisericii strămoşeşti, se străduie să ne convingă că poporul român s-a născut creştin. Nu contest acest fapt, ce ţine de evidenţă de altfel, şi de aceea înţeleg cu mare greutate efortul persuasiv ce se exercită non stop asupra noastră, în această privință. Numai că acelaşi popor, s-a născut totodată şi caragialean. Prin urmare, în a doua jumătate a sutei a nouăsprezecea, pentru că, vorba unui poet caragialesc à ses heures, „totul trebuia să poarte un nume”, şi-a făcut intrarea printre noi şi Caragiale în carne şi oase. Cum era epoca „sentimentului naţional”, nici nu se putea altfel, pentru că ne-am fi lipsit fiinţa naţională de o dimensiune esenţială. Vorbesc, prin urmare, de o eternitate deschisă nu doar spre viitor, ci şi spre trecut, pentru că am trăit dintotdeauna în această lume.
Caragiale ne-a făcut doar lucrurile clare precum cristalul cel mai pur, ajutîndu-ne să ne luminăm chipul. Prin Nenea Iancu, am devenit numai conştienţi de spiritul tutelar sub care, de la origini, ne-am decis să ne purtăm existenţa. Bineînţeles că adesea ne revoltăm, desigur că, uneori, ori unii dintre noi, am dori să ne desprindem de această lume, lăsînd-o doar pe seama penei, a scenei şi a ecranului, dar o astfel de exorcizare s-ar face cu preţul unei îngrozitoare automutilări, al unei inevitabile și teribile schimbări de esenţă, dacă putem accepta vreo umbră de esenţialism în această chestiune. Şi tocmai din perspectiva acestei eternităţi a spiritului caragialean, un tip de omagiere oficială, consacrată prin „hotărîre de guvern”, solemnă şi ceremonioasă, mi se pare nu doar riscantă pînă la a ne arunca dincolo de marginile ridicolului, ci de-a dreptul superfluă.
Cînd îl sărbătorim „zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de massă”, şi asta chiar de dinainte de a poposi la propriu printre noi, în viaţa publică şi privată, în instituţiile, legile şi comportamentele noastre, în gesturile noastre cele mai intime, ce sens mai au solemnităţile speciale? Scriu asta nu doar cu gîndul la întîmplări de acum opt ani, ci și cu îngrijorarea că peste doi ani, avem iarăși o cifră rotundă de comemorat. Cred că însuşi maestrul rîde pe sub mustaţă şi pălărie de noi. Ce rost au simpozioanele, volumele omagiale, cînd aproape toate celelalte, nelegate explicit de numele său, se desfăşoară sub semnu-i nepieritor? De altfel, în devălmaşă simpatie cu lumea sa, cu lumea personajelor sale care se întîmplă să fim, Caragiale însuşi nu s-a exclus, nu s-a ferit să fie…caragialean! Cine are inspiraţia să-i citească discursurile politice şi electorale, salutar reeditate de Al. Dobrescu la începutul anilor `90, cu greu va distinge între autor, eu auctorial şi personajul caragialean. Şi e foarte bine aşa. Nu a devenit el cea mai bună conştiinţă a noastră? Nu a revelat el peripeţiile primei tranziţii româneşti spre modernitate? Nu ne-a însoţit el dintotdeauna? Nu va rămîne el alături de noi, vorba poetului la care tot visăm, „de-a pururea pururi”?
De la Noica şi Patapievici la ultimul cetăţean turmentat al patriei, nu sîntem „oameni recenţi” ci, ca personaje din eterna sa lume, „foarte vechi”, avem vreo două mii de ani! Şi, de fapt, devenim cu atît mai caragialeşti, nu la modul grotesc, ci la cel mai simpatic mod cu putinţă, ori de cîte ori încercăm să ne negăm condiţia. În ciuda interpreţilor foarte tenebroşi din anii `80, ce doreau să-l pună pe Caragiale sub semnul unui tragism ce nu există, cel puţin nu în partea cea mai consistentă a operei sale, făcîndu-l un fel de precursor al Gulagului!, trăim în Caragiale, adică într-o lume simpatică, drăguţă, tolerantă, suportabilă.
O lume pe măsura noastră. O lume în care nu poţi doar să trăieşti, ci şi să te veseleşti. Nu e nimic rău în asta. Nu toate lumile sînt pline de eroi, sfinţi şi martiri. Mai ales că, caragialeşti cum se întîmplă să fim, încurcăm adesea lucrurile, transformîndu-l pe Ştefan cel Mare în sfînt, pe Coana Chiriţa în etalon al eleganţei şi pe simpaticul Bulă în dizident şi luptător anticomunist!