„… Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină, încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea, încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…”
(Dintr-o mărturisire făcută în august 2004) – sursa www.rostonline.ro
Aceste gânduri care stau, de obicei, la sfârșit de capitol și de viață merită puse acolo unde le este locul: la început, în centrul simțirii autentice. Doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga concentrează în rostirea de mai sus credința și folosofia care trebuie să ne călăuzească existența, care ne marchează, în etape succesive de urcare și coborâre, drumul devenirii. Puternică, robustă intelectual, perfect visătoare (vocea trădând o inocență de care nu s-a dezmărginit) și supunând prin prezență o generație de Uliseeni belicoși, Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a apropiat de misterul Eminescu și a început o călătorie intelectuală vreme de treizeci de ani, dând culturii noastre și europene o parte din lumina unui geniu rațional, conștient, deloc maladiv și „lunatec”, după cum a fost perceput în chip deformat.
Eminescolog și reputat filolog, care s-a dedicat operei și biografiei eminesciene, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a înțeles importanța geniului cu care a fost înzestrat omul Mihai Eminescu, și a reușit să îl redea, în studiile sale, din multiple perspective: literar, biografic, critic. De menționat titlurile cercetărilor sale, intrate în circuitul cultural românesc: Eminescu (1964), Eminescu – cultură și creație (1976), Eminescu și romantismul german (1986, reeditare 1999), Eminescu. Viață – Creație – Cultură (1989). Perspectiva domniei sale asupra operei eminesciene a fost mereu călăuzită de un crez cald, luminos. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea să aprindem o lumânare în memoria lui Eminescu, și după aceea să vedem rezultatul.
Mi se pare interesant de recitit poemul “Melancolie” (1876) din perspectiva aceasta a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserica ‘n ruină / Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” Zoe Dumitrescu-Bușulenga (sursa: https://www.mihai-eminescu.ro/tag/zoe-dumitrescu-busulenga/?print=print-search
Pentru Zoe Dumitrescu-Bușulenga – mă văd nevoit să îi repet numele, pentru că nu pot reduce valoarea sa umană la pronume personale limitative – misterele lumii acesteia se parcurg, pare-se, dintr-o încăpere în alta, din patul născător până la patul aparent muritor. Astfel, lumina bună și mare, atotcuprinzătoare și vindecătoare, se vede în taină pentru aceia care nu văd, dar care nici nu au orbit vreodată….
Personalitate a culturii, cercetător, critic și istoric literar, eseist, filozof al culturii, profesor universitar de înaltă ținută, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost martora propriei vieți și istorii sub care a trăit necondiționat: de la contextul conflagraționist, monarhie, până la comunism și recenta democrație încă nefinalizată. Au fost mulți aceia, în vremea din urmă, care i-au reproșat adeziunea ca membru al Partidului Comunist Român și al Comitetului Central al Partidului Comunist, omițându-se că această biografie politică era obligatorie, impusă de autorități pentru a putea realiza marile proiecte culturale, editoriale și instituționale, ce marchează până astăzi conștiința publică. În schimb, au rămas tăcuți, ca niște adevărați apostoli, toți aceia care au fost salvați și călăuziți de imaginea domniei sale.
Un portret livresc: căderi și abisalități în frazare, cutremure de inovare în percepția asupra literaturii, alături de puterea ascendentă a gândului, între anabazic și catabazic, de rostiri inefabile, în acord, despre eminescianism, sau învăluirea în comentarii inefabile despre erosul „ultimului romantic” (poate cel mai bun, helas!), toate în cadrul auster al realității. O prezență a spiritului care ne poate salva în continuare de contingent, un Logos de etern feminin, fără vârstă, fară cute, în elan de flux continuu, de adevăr și frumos, de modernă Cassandra….
Bună cunoscătoare și exegetă a Bibliei, după 1989, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a ales să se retragă tot mai des într-o chilie a mănăstirii Văratec, călugărindu-se spre sfârșitul vieții sub numele de „Maica Benedicta”. Astfel, intrarea și ieșirea din lume s-au petrecut în aceeași sferă a credinței, în același orizont al luminii permanente, o lumină care îi strălucea, la senectute, parcă mai intens în privirea transfigurată.
„Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează.” (sursa rador.ro)
