
O carte pregătită de Slavoljub Gacović („De la sârbii vlahizați la limba vlahă. Despre originea și patria natală, despre migrații, despre sârbizare și asimilare, despre limba maternă și despre recensămintele românilor (vlahilor) din Serbia estică”) despre românii din Timoc, mi-a prilejuit câteva reflecții. Nici nu mai știu daca, între timp, lucrarea a fost publicată sau nu. Cartea nu răspunde numai temei, aparent restrânse, anunțate în titlu, ci pornește de la un cadru larg privind etnogeneza românilor din spațiul sud-est european, în corelație cu formarea și evoluția altor popoare din regiune.
Autorul pornește de la un proces politic contemporan – tendința programatică de asimilare a românilor trăitori în estul Serbiei actuale, lipsirea lor de drepturi naționale, pervertirea lor artificială într-un popor inexistent etc. – dar elaborează un studiu științific, de o erudiție și acribie ieșite din comun. Cartea este prioritar istorică, dar autorul a avut nevoie de largi cunoștințe de filologie, de dialectologie, de demografie, de etnografie, de geografie istorică, de politologie și altele. Temele principale ale acestei largi monografii se referă la formarea poporului român, la apariția, originea și identitatea vlahilor (românilor) în arealul estic al Serbiei, la mișcările demografice (emigrările) românilor în toate direcțiile, la chestiunea „vlahizării” sârbilor și la cea a „sârbizării” vlahilor, la limba vorbită de românii din Serbia și chiar la influența graiurilor românești asupra celor sârbești.
Înainte de a trage propriile concluzii, autorul a expus toate ipotezele și punctele de vedere controversate în legătură cu locul de origine a românilor, cu modul lor de formare, cu proveniența etnică și geografică a românilor din Serbia și mai ales a celor din regiunea Timocului, cu asimilarea românilor de către sârbi sau a sârbilor de către români etc.
În urma laborioaselor investigații în arhive și biblioteci, a studierii câtorva mii de izvoare și lucrări, elaborate din antichitate până astăzi, autorul ajunge la concluzii corect și judicios argumentate. Astfel, poporul român, care a fost și este cel mai numeros popor din sud-estul Europei, s-a format pe o arie largă, situată deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, de la Munții Balcani în dus până la Munții Carpați Păduroși în nord.
Poporul român are două nume etnice principale, unul intern sau endonim – cel de „român” și altul extern sau exonim – cel de „vlah”. Acestea sunt sinonime și se deosebesc doar prin proveniența lor: numele intern și-l dau românii lor înșiși, iar cel extern (cu variante) li-l dau străinii. Sârbii, ca și alte popoare, i-au numit pe români, de-a lungul istoriei, vlahi, iar limba românilor a fost numită vlahă. Prin urmare, pretenția autorităților sârbe că în estul Serbiei se vorbește limba vlahă este lipsită de orice temei, fiindcă acest nume este sinonim cu acela de limba română. Se face apoi în lucrare o abordare judicioasă a dialectelor limbii române, în conformitate cu cercetările lor mai serioși savanți români și străini. O altă constatare a lui Slavoljub Gacović este că toate popoarele și populațiile din regiunea aflată în atenție s-au mișcat pe parcursul istoriei. Românii, fără se deplaseze vreodată cu toții și în același timp, au avut și ei momente când, individual sau în grupuri au trecut de la nord la sud de Dunăre sau dintr-o regiune a Balcanilor în alta, după necesități și după împrejurările istorice. La fel au făcut și sârbii, și bulgarii, și albanezii, și ungurii, și grecii etc.
Se observă apoi că, mai ales în epoca de formare a națiunilor moderne și a statelor naționale unitare, sârbii și-au creat o ideologie ofensivă, pretinzând că în trecut poporul lor a fost „înghițit” în mare parte de popoarele din jur. Astfel, sârbii din Kosovo ar fi fost albanizați, sârbii din Bosnia islamizați, sârbii nord maghiarizați, iar cei din est vlahizați. Asemenea „teorii” au formulat și alte popoare și națiuni, în perioada renașterilor naționale, ca să pună mâna pe cât mai multe pământuri și să-și apere propriul interes etnic-național cu orice preț. Din acest punct de vedere însă – constată argumentat autorul – vlahizarea sârbilor nu are niciun temei istoric și nu poate să fie dovedită prin niciun izvor credibil. Studiind populația și sub aspect demografic și al istoriei familiilor, se constată în lucrare că au fost, de-a lungul istoriei, anumiți sârbi ale căror familii, în timp, au devenit românești (prin căsătorii mixte etc.), dar au fost și destule familii românești sârbizate. La fel, autorul constată că – la fel cum se întâmplă în toate ariile de interferență – există influențe sârbești în limba română și influențe românești (valahe) în limba sârbă.
Se arată, de asemenea, cu date indubitabile culese din surse, în ce moment al istoriei sunt pomeniți românii pentru prima oară în diferite regiuni și cum, în conformitate cu aceste date, în multe locuri și de multe ori, aceștia îi precedă pe slavi (sârbi). În altele, sârbii par mai numeroși și mai vechi. Dar, dincolo de toate aceste date, vechimea nu mai dă astăzi nimănui drepturi istorice. Chestiunea care se pune astăzi se referă la drepturile minorităților etnice din Europa, iar acestea sunt reglementate prin documente la care și Serbia este parte. Din păcate, concluzia cărții nu este deloc optimistă pentru situația românilor din Serbia. Încă după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și instalarea conducerii comuniste (bazate pe ideologia stalinistă privind populația), a fost „creat” pe teritoriul Iugoslaviei „poporul vlah”, vorbitor de „limba vlahă” pentru a slăbi masa românească, mai exact pentru ca populația românească să se împartă în două identități naționale (în sensul că românii din Banatul sârbesc au, în continuare, permisiunea să fie români). Principiul acesta este unul vechi, imperial, și nu este deloc străin de acela prin care românii din U.R.S.S. au fost proclamați „moldoveni”, vorbitori de „limbă moldovenească” și deosebiți de ceilalți români. Față de ceea ce au făcut comuniștii lui Tito cu românii din Iugoslavia, astăzi nu s-a schimbat mai nimic în bine. Dimpotrivă, răul s-a adâncit, drepturile s-au redus, limba română a fost alungată de peste tot. Și aceasta s-a întâmplat în condițiile în care românii din țara vecină au fost și sunt buni cetățeni sârbi, fideli statului în care trăiesc.
Agresiunea contra românității „vlahilor” din regiunea Timocului a atins un punct culminant tocmai la începutul mileniului al treilea, tocmai când Serbia și-a exprimat dorința de a deveni membru al Uniunii Europene și când a și început tratative în acest sens.
Divizarea artificială a românilor în vlahi și români este, însă, însoțită și de alte discriminări, legate de biserica acestor români (căreia nu i se permite serviciul divin în limba română), de ierarhia bisericească (care nu are rang de episcopie), de învățământ în limba maternă etc. Cartea aceasta cu valoare strict științifică atrage atenția asupra unor grave procese politice de asimilare etnică, petrecute la granițele României și suferite de etnicii români. Din păcate, autoritățile române nu au avut hotărârea necesară spre a impune în Serbia un lucru simplu, elementar și de bun: aplicarea față de românii din Serbia a aceluiași regim pe care îl au sârbii din România.
Lucrarea lămurește, în primul rând, o serie de chestiuni științifice, istorice, filologice și demografice, evidențiind forța de afirmare a poporului român, cel mai răsăritean popor romanic, în regiunea de baștină din sud-estul Europei. Slavoljub Gacović, reputat istoric și etnolog român din Serbia, tratează „fără ură și părtinire” o istorie trecută și una prezentă, atrăgând atenția asupra necesității conviețuirii în locul confruntării și asupra dreptului oricărui popor de a-și cunoaște și trăi pe deplin identitatea în mijlocul diversității.