Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme-l paște,
Nonșalant și idiot, fără visuri, fără loc,
În această absurditate, de legi prost interpretate,
Neavând mărețe fapte, ascunzând iarba în Carte,
Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori.
Fără liberă visare și debusolat în stare.
Poate să nu știe multe: maniere sau legi mărunte.
Doar s-asculte farisei și să joace șah cu ei.
Oare cine să nu simtă povara străveche înfiptă,
Fi fost doar mitologie, care încă ne sfâșie?
Strămoșii ne-ar renega, dacă astăzi ne-ar vedea.
Maria ar veni călare să arunce inima-n mare.
Cine să rateze viaţa păstrând cu frică distanţa
De ce-i nou şi-nălţător, mirabolant, plin de fior?
Să nu simtă nostalgie, ce mi-e sfântă bucurie,
Să nu plângă pe pian, să nu cânte pentru neam?
Ce naştere anonimă, să nu laşi urmă-n vreo filă!
Şi ce naştere naivă făr’ de dragoste votivă!
Ce mai doliu vă port eu şi realul Dumnezeu,
Pentru slăbiciunea vagă, din mintea ş-aşa bolnavă!
Şi nu-i sufletul de vină. E divin, e rădăcină.
Instrumentul prea stătut, creieraşul – miez de nuc:
Folosiţi-l, alergaţi-l, stăpâniţi-l şi certaţi-l,
Să v-ajute sufletul, de la margine de drum.
Iar în starea de nimic, conştienţa? Doar un pic.
Să se strângă din néant, să laşi spiritul vivant,
Iar o mare luminoasă să îţi stea atunci la masă.
Să te-asculte, să îţi cânte, apa-n vin să te încânte.
Zeii joacă. Nu-s departe. Au avut aceeaşi moarte.
Dintr-un joc degenerat, au rămas de venerat.
Ş-apoi, daca şi eu mint, am crescut cu un alint.
Circului eram artist, mă credeam falnic solist.
Nici Homer nu ştim ce e: zgomot mult sau linişte?
Dar e bine să cunoşti carele cu regi sau proşti.
Căutaţi, prin temple mari, visul unor secundari,
Dar templul inimii voastre? – Utopie şi dezastre.
Ar putea Haşdeu să spună dacă am ajuns pe Lună,
Ori de ne mutăm pe Marte şi vom face altă Carte?
Cât vom mai putea, sărmani, să-i cităm pe cei tirani,
Să păstram din melodie, dragoste şi poezie?
Îndrăzneala, cine-o are, s-o ridice în picioare,
Să aprindă torţa şapte, să triumfe peste noapte?
Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer,
Întorcând întreaga lume la Apollo, la echer.
Ce-Odisee, ce Iliadă, Lusiadă şi Ţiganiadă?
Asta-i o scriere sanctă, artistică şi-oscilantă.
Nu-i de comparat c-un crez. E cui vreau să-i desemnez.
Iar de tot nu veţi tăcea, aţi venit în lumea mea!
Încep copiii să zbiere – vor mâncare, vor plăcere.
Încep dealuri să se surpe şi munţi ’nalţi să cadă cârpe.
Încep clopote să bată – frica morţii se arată.
Încep părinţii să scrie testamente pe hârtie.
Ecouri sub lepedeu? Ti-e frică întru Dumnezeu.
Fără să cunoşti de Este, bântui prin locuri rupestre.
Nu răspunde moşul tău, de eşti tu un om rău
De-o mare afinitate. Vezi religia, socoate!
Când se lasă seara-n suflet, îţi vin fulger note-n cuget.
Mai târziu, la miezul nopţii, tunetul îţi dă emoţii.
Şi te-ntrebi că omul prost, fără viaţă, fără rost,
Şi cu o vorbă deşartă – poate el să facă artă?
Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme îl paște,
Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori.
Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer,
Întorcând întreaga lume la Apollo, la echer?
E splendid. Parcă mai bun în versiunea revizuită! Îl preiau la Cerc…
Superb poem