1. Pericolul imaginii clișeu?
În cazul oricărui autor important există, în principiu, această primejdie, apariția imagginii clișeu,, clișeizare dacă dorim,bînsă Caragiale mi se pare infinit mai protejat decît alţi mari autori, tocmai datorită spiritului dizolvant de clişee ce-i subîntinde opera. Poţi inventa formule precum „poet naţional”, „poet nepereche”, „Ceahlăul literaturii române” etc despre foarte mulţi mari autori băştinaşi dar, în cazul lui Caragiale, nu treci, nu poţi trece de „Nenea Iancu”, dacă îl înţelegi cu adevărat, ori „de ultimul ocupant fanariot”, dacă nu pricepi chiar nimic din el. Interesant este altceva. Trăind etern în lumea nu inventată, ci relevată de opera sa, ne însuşim o mulţime de formule create de geniul său inegalabil, pe care le transformăm noi în clişee despre noi înşine. De fapt, nu atît clişee, cît formule memorabile care reuşesc, fiecare, în lapidaritatea lor de poeme haiku, să înlocuiască tomuri întregi de filosofia culturii, sociologie ori istoria mentalităţilor. Unele au concizia unui simplu nume – Mitică, Farfuridi, Trahanache, Caţavencu. Ultimul, iată!, a devenit veritabilă instituţie, academie foarte românească şi revistă de umor – cum altfel? – de imens succes. Între altele, asemenea formule, simplifică enorm comunicarea între membrii comunităţii noastre. Ne înţelegem instantaneu, din ochi aş zice, printr-o simplă aluzie împrumutată din piesele sale, din momentele şi schiţele ce s-a amuzat să ni le lase nepreţuită moştenire. Datorită lui, ne înţeleg şi ceilalţi şi au pus „aspiratoarele” NATO şi UE pe noi în vreme ce noi ne vedem de-ale noastre, cele caragialeşti.
- O parte nespecifică
Cred că monumentala operă a lui Caragile cuprinde unele elemente pracctic nespecifice, precum Năpasta, O făclie de Paşte ori 1907. Din primăvară pînă`n toamnă. Dar e cum nu se poate mai firesc. Ca orice român, chiar şi „fanariot” la origini, şi Caragiale visa din cînd în cînd la Eminescu. Trăind în preajma poetului, nu e exclus nici să se fi contaminat involuntar de cîteva ori. În fond, era un mare meloman, cu o impecabilă ureche muzicală. Iar cînd ai o asemenea ureche, auzi nu doar zgomotul paharelor de bere şi al conversaţiilor din cîrciumi şi saloane, ci şi şoaptele zeilor. Însă „elemente minore, caduce, depăşite”, cum afirma careva fără organ literar, îmi vine foarte greu să depistez. De altfel, nu ne-a argumentat convingător Al. Călinescu geniul lui Caragiale de a reabilita, de a introduce în canon, tocmai genurile poreclite minore, necanonice, precum schiţa, „momentul”, pastişa ori parodia articolului de ziar? Între ele, vor fi fiind şi unele, nu cred că multe, nerotunde, neatinse de aripa geniului, dar ce importanţă are asta, dincolo de istoria literară, în contextul valoric majoritar? În fond, şi bătrînul Homer mai aţipea cîteodată şi Shakespeare mai avea rateuri.
- Chestiuni de receptare
Sigur că mai apar și rezreve în ce-i privește pe clasici. În privința lui Nenea Iancu, rezerve tăioase nu au fost, totuşi, foarte multe. În cazul lui Eminescu, ar fi vorba, mai ales, de grupajul din Dilema de acum cîţiva ani, care n-au dăunat cu nimic imaginii poetului, in contta au reorientat atenția. Grama chiar era ridicol. În cazul lui Nenea Iancu, dacă trecem peste reţinerile lui Lovinescu, greu de înţeles pentru un critic modernist – în fond, Caragiale pare a fi iniţiatorul genial al modernităţii noastre literare –, ajungem la „studiul” lui Davidescu despre „ultimul ocupant fanariot”, care nu ne miră, dacă luăm în calcul ursuzuşenia, completa lipsă de umor a autorului. Înţepăturile legionaroide au fost oricum uitate de toată lumea. Mai de mirare sînt prostiile debitate de Marian Popa, care părea să aibă măcar umor, dacă tot e complet lipsit de caracter, dintr-un mai vechi număr al Convorbirilor literare. Revenind la sensul general al chestiunii, cred că a exprima rezerve, chiar contestaţii radicale, e un gest critic firesc, şi nu o impietate. Cu condiţia prezenţei inteligenţei în general, a celei critice în special. De pildă, un important critic încă activ mi se părea inteligent atunci cînd „îi reducea la scară”, cu argumente plauzibile, chiar dacă uneori discutabile, pe Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, în vreme ce Marian Popa mi se pare – scuzaţi expresia! – un dobitoc resentimentar în execuţia pe care pretinde s-o aplice lui Caragiale. E atît de orbit de patimă încît nu sesizează nici o contradicţie între reproşul adus lui Caragiale pentru anii petrecuţi la Berlin şi propria sa fugă în Germania din 1985, fugă din care nu s-a mai întors nici măcar după „schimbarea la faţă a României” de după 1989! Iar atunci cînd pune aşa-zisa valorizare în exces a lui Caragiale pe seama dorinţei regimului comunist de a submina „spiritul naţional”, chiar nu mai avem ce spune, pentru că ne situăm în plin delir. Era să spun „delir critic”, dar ce legătură are această tîmpenie sinistră cu critica literară ori cu orice altfel de critică? Dl. Popa mai era totuşi în România cînd spectacolele cu piesele lui Caragiale erau drastic cenzurate, cînd nu erau pur şi simplu scoase pe de pe scenă! Scurt spus, putem contesta orice şi pe oricine, cu minima condiţie să fie vorba de o contestaţie cel puţin la fel de inteligentă cu obiectul căreia se aplică. Iar în cazul lui Caragiale ori cel al lui Eminescu, chiar nu e uşor! E nevoie, vorba spaniolului, nu doar de cojones, ci şi de minte! Multă.