Sergiu Cioiu sau poezia de valoare pe cadențe desăvârșite

După o absență românească de peste trei decenii, lirismul și starea optimistă din lumea lui Sergiu Cioiu s-au întors, ca un  miracol, într-o ediție-portret de la TVR2, în emisiunea „Ieri, azi, mâine” din anul 2016. În peisajul artistic al deceniilor șase și șapte, Sergiu Cioiu a venit ca un „vânt”, a rămas bucurându-se de aprecierile unanime, pentru ca apoi, în goana timpului, să iasă din urâțenia care se prefigura în jur. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, Sergiu Cioiu a ales să îngemâneze perfect Poezia cu Muzica, bucurându-se de un succes de calitate, permanent, și care astăzi se întoarce ca o confirmare indiscutabilă.

Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Miron Radu Paraschivescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Romulus Vulpescu, Nina Cassian, Bacovia – din lirica autohtonă, sau Jacques Prévert, Charles Aznavour, Jacques Brel etc. – din lirica lumii –  au fost incluși în repertoriul său cu respectul cuvenit, pe care numai un Artist îl poate arăta și comunica celorlalți, cu decență și stil. Stilul este omul însuși, cum afirma Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon.

La Sergiu Cioiu, este miraculos melanjul de stiluri poetizate pe acorduri melodice – recitarea armonică, ritmurile funk, jazz și nostalgia naturii, cea din urmă aducând aminte de starea de ‘artă” a lui Emil Botta, numai că Sergiu Coiu îi oferă amplitudinea Zburătorului, în culori vii, optimiste. Legătura sa cu natură, cu frunzele și copacii, cu pietrele și marea, pe care le cânta ca pe niște iubite, consoarte de drum lung, îl plasează într-o zonă aparte a șansonetei românești revitalizate: într-un anume foclorism intelectual reînviat, cu accent pe tot ce este Frumos și Viu. Și ceva din ce în ce mai rar, autenticitatea…

Sergiu Cioiu este un boier al melosului de altădată, prezent fără mască în contemporanitatea parcă obosită, fascinând printr-un cânt în mare parte recitativ, „sui generis„, reliefând calitățile artistice și umane pe care le-a primit și nu le-a risipit. De pildă, când „flanează” pe portartive, „vagabondul” Sergiu Cioiu întră în Vis și irumpe în jur, și se preface în aplauze frenetice.

Sergiu Cioiu are nu numai talentul de a interpreta ceea ce cântă, pentru că domnia sa oferă bucurie în jur, pe scenă și dincolo de scenă, iar aplauzele nu apar aievea, ci devin o corală sonoră melodioasă, o confirmare a unei întâmplări cu sens. Și nu veți auzi vreun „bis”, pentru că „nici Brel nu dădea bis”, după cum afirma recent. Adesea, dumnealui rămâne în universul stănescian și sorescian, în interpretări-temă complexe, și refuză aplauzele interstițiale, sporadice.

Cine mai poate să asculte versul și să se apropie, cu blândețe, de timpul lui Eminescu? Cine mai dorește să găsească în universul eminescian abundența stilistică, dar și comoara lirică din care s-au adăpat, și încă o mai fac, triștii și, arareori, fericiții săi epigoni? Totuși, Sergiu Cioiu o face consistent, repetitiv, recuperând timpurile poeziei în „postările” online de pe Facebook sau youtube (seria „Cioiu spune”). Astfel, lirica livrescă transpusă în melos devine o formă de împărtășire a unui gând intelectual: bucuria de a trăi și de a rosti esențe. Sergiu Cioiu este insular într-un context general de uitare – îmi place să mă iluzionez -, datorită acuității simțirii sale, captând melancolia romantică, dar nu lipsită de luciditate, a acelui Eminescu etern și răscolitor, profund dincolo de cuvântul vizibil, prin muzicalitate și tematizare, prin stare și încântare.

„Floare-albastră, floare-albastră…

Totuși este trist în lume!”

La spectacole, la tv sau în interviuri, Sergiu Cioiu are darul confesiunii, iar trecerile de la propria exprimare la „idolii” săi literari se fac adesea cu ușurință, invizibil. Dumnealui oferă atât de mult față de cât primește! Însă, altundeva asta contează cel mai mult, este de preț, așa cum este Spiritul: mare, energic și energetic, și dăruitor! Într-o lume care se fisurează, trebuie să ne bucurăm că mai există spirite precum domnia sa, la fel ca toți ceilalți artiști care nici nu falsează, nici nu mistifică un crez propriu:

„Cunoașterea de sine este simțită în momentul în care materia se naște în dureri, și în același timp, pentru ce te naști? Ca să poți muri, pentru că ne naștem ca să murim…frumos, conștienți că există Renaștere”.

(Sergiu Cioiu)