Acum câteva zile, mi-am cumpărat prima carte în “limba moldovenească”. Este, de fapt, o carte publicată în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, scrisă în limba română, dar în alfabetul chirilic. Așadar, de atunci stau și citesc câteva pagini pe zi, silabisit, ca și cum aș fi încă în clasa întâi. Ceea ce mă intrigă nu este doar exoticitatea modului de a lectura sau particularitățile ortografice impuse editurii respective de la Kremlin, ci paradigma comunicării: cum poate ceva atât de simplu și autohton să îmi pară atât de străin, atât de îndepărtat?
Pentru mine, asta înseamnă cunoașterea limbilor, mai mult sau mai puțin străine. Am crescut într-un mediu bilingv, având ca limbi “native” româna și engleza. Adică limbile în care visez cel mai des, în care număr stelele de pe cer și în care înjur atunci când mă tai cu cuțitul de unt. Cunoașterea unei limbi străine nu este ceva mecanic, teoretic, ceva ce se învață dintr-o carte, de la un profesor. Aceea este superficială. Cunoașterea adevărată a unei limbi ține de interiorizarea acesteia, de modul în care relaționăm cu ea și o înțelegem.
Plecând cu două limbi native în desagă, încă învăț limba germană, din clasa a 5-a: “Viața este prea scurtă pentru a învăța germana” – Oscar Wilde. Spre deosebire de alte limbi, germana are un stil aparte de a fi intersanta prin complexitatea ei. Și prin interesantă vreau să spun complet imposibilă, întrucât mulți vorbitori nativi precum străbunicii și ceilalți strămoși ai mei se lasă complet vexați în fața acesteia.
Așadar, pentru a lua o pauză de la tortura auto-impusă ce înseamnă învățarea limbii germane, am început să învăț limba neerlandeză. Nu credeam să învăț a vorbi vreodată fluent neerlandeză în doar 6 luni, însă majoritatea succesului îl datorez prieteniei pe care am avut-o cu profesorul meu belgian. Astfel, pe la vârsta de 16 ani vorbeam la perfecție 2 limbi și mai știam bine încă 2.
Pentru majoritatea oamenilor, acest prag poate fi suficient, însă pentru mine a fost doar începutul. Din aproape în aproape am învățat limba afrikaans, limba-fiică a olandezei vorbită în Africa de Sud. Mai mult de atât, profesorii excepționali de limba latină mi-au deschis un apetit nu doar către latină, ci și către limbile romanice care acum concurează cu afinitatea mea față de limbile germanice.
Întrebarea logică care survine acum este “la ce îmi trebuie?”, “ce pot să fac mai departe?”. Facultatea de limbi străine rămâne pentru mine o opțiune reală, într-adevăr, însă visul meu este să merg la Berlin pentru a studia dreptul european din perspectiva dreptului german și nu numai. Așadar, în noua dinamica a dreptului în Europa și nu doar în acest domeniu, consider că este absolut esențială cunoașterea a cât mai multor limbi străine.
Cuvintele nu au valoare intrinsecă: valoarea acestora este data de cei ce le rostesc. Prin urmare, ce poate fi mai plăcut decât să poți vorbi cu un om în limba în care acesta cugeta, deci exista? Consider că următorul citat sintetizează cu succes conceptul de comunicare: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul”.