Corbul – Edgar Allan Poe

Sursele poemului trebuie găsite în folclorul vremurilor, din perspectiva scenografiei și ambientului, respectiv antichitatea clasică (bustul pe care se află corbul o reprezintă pe zeița Pallas Atena), sub aspect tematic și ideatic. Motivul elegiac al iubitului care își plânge iubita dispărută se întâlnește aici sub formă paraclausithyron-ului grecesc sau exclusus amator din lirică properțiana și ovidiană.

În imaginarul mitologic și al basmelor, corbii sunt mesageri zeilor, cum se întâmplă în mitologia persană, unde sunt asociați cu simbolistica multipa a lui Mithra. În mitologia nordică, cei doi corbi stând pe umerii zeului Odin, Hugin și Muninil, aduc vești despre ce se întâmplă în natură, în lume. În mitologia celtică, corbul este un simbol al zeului Lug, ca reprezentare a cerului și luminii, respectiv terestrului și întunericului. O altă simbolistica a corbului se referă la legenda potopului din mitologia mesopotamica, unde Uta-Napiștim (la fel ca Noe) trimite din corabia sa un porumbel, o rândunică și un corb alb, pentru a vedea cine a supraviețuit.

Corbul este asociat cu moartea în aproape toate mitologiile cunoscute. De pildă, în mitologia celtică, zeițele Badb și Morrigan, personificări ale războiului și regine ale fantomelor apar pe câmpul de lupta sub formă a trei corbi. Pentru mistica sufită, corbul era asemănat cu beznă sau regresia unei perioade în relația cu Divinitatea. Apropierea, totuși, cu poemul lui Poe pare a fi mai degrabă fidelă cu „Metaformozele” lui Ovidiu, unde un corb este transformat din alb în negru de zeul Apollo, deoarece i-a transmis un mesaj despre infidelitatea iubitei Coronis, care ulteior va fi ucisă de zeu.

Poe a susținut în eseul „Filosofia creației poetice” (The Philosophy of Composition, 1846) că poemul a fost scris bine organizat, după o metodă riguroasă, inspirat de corbul vorbitor Grip din romanul Barnaby Rudge, de Charles Dickens, renunțând, însă, la intenția inițială, când o altă pasăre …era la fel de vorbitoare: papagalul.

„Următorul punct care trebuie luat în considerare a fost modul in care trebuie aduși împreună barbatul și Corbul – și primul nivel al acestei abordari a fost incaperea. Pentru aceasta, cea mai naturală sugestie ar putea părea o pădure sau câmpurile – dar mi s-a părut întotdeauna că o asociere strânsă a spațiului (circumscription of space) este absolut necesară pentru efectul creat de o intamplare izolata: are aceeasi forța ca rama pentru un tablou. Are o putere morală incontestabilă în menținerea concentrată a atenției și, desigur, nu trebuie confundată cu simpla unitate de spatiu. Am hotărât, așadar, să-l plasez pe barbat în camera lui – într-o cameră care i-a fost sfântă prin amintirile ei care o frecventaseră. Camera este reprezentată ca fiind bogat mobilată: aceasta doar prin respectarea ideilor pe care le-am explicat deja cu privire la subiectul Frumuseții, ca singura teză poetică adevărată.” („Filosofia creației poetice”).Aliterația consistentă și ritmul interior al versurilor au fost influențate, de asemenea, de poemul „Cucerirea Domniței Geraldine” („Lady Geraldine’s Courtship”), scris de Elizabeth Barrett. Poe însuși și-a mărturisit admirația absolută pentru cadrul liric și starea pe care o emană această poezie. Iată câteva exemple fragmentare:

 

XXI.

And there evermore was music, both of instrument and singing,

Till the finches of the shrubberies grew restless in the dark;

 But the cedars stood up motionless, each in a moonlight’s ringing,

And the deer, half in the glimmer, strewed the hollows of the park.

 

XC.

But for me—you now are conscious why, my friend, I write this letter,

How my life is read all backward, and the charm of life undone.

I shall leave her house at dawn; I would to-night, if I were better—

And I charge my soul to hold my body strengthened for the sun.

 

(XXI.

Și muzică era peste tot, din voce și din instrument,

până se lasă noaptea grea peste cintezoii din copaci;

numai cedrii stăteau neclintiți, foșnind în miazănoapte,

și căpriorul, în licărirea întrevăzută, se afundă în beznă.

 

Cât despre mine, tu știi, prietene, de ce îți scriu scrisoarea,

de ce viața-mi e în răspăr, iar vraja existenței o povară.

Voi pleca din casa ei, la asfințit; asta-seară aș face-o, de-aș fi sănătos –

Și sufletul îmi este reazăm pentru corpul năzuind pentru Soare.)

 

În lirica romantică românească acest motiv al însingurării și cugetării asupra morții iminente, sub efectul melancoliei, se regăsește cel mai bine în poezia lui Mihai Eminescu, cu precădere în poemul „Melancolie„. Aici, corbul este înlocuit de „cucuvaia sură”, iar tabloul lirico-dramatic, cu accente abisale, apare ca din vis, ca o nălucă a gândirii: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / prin care trece albă regina nopții moartă.” Însă, Eminescu își mută discursul de la cadrul încăperii spre panorama vieții, revenind spre sine, unde cugetarea atinge culmile neființei: „Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / de-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult / ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.”

Traducerea de față este o încercare, iar scăpările personale de sens pot fi subscrise unui vechi diction al traducătorilor prea zelosi și curajoși, „traduttore, tradittore„, o expresie a unei temerități care duce la inevitabile distorsiuni. Să fiu iertat, deci, dar, pe deplin, tolerat!

 

Corbul – Edgar Allan Poe

 

„Cândva, la miez de noapte trist,

pe când cugetam, firav și ostenit,

răsfoind tomuri de timp roase,

bizare și de evuri uitate,

când capul era greu, aproape ațipind,

brusc, auzi în ușă-mi bătând,

de parcă cineva lovea ușor

în ușa din al meu dormitor.

„Cine-i oare acest musafir – am mormăit –

ce-mi bate-n ușa din dormitor ?

Atât voi să știu, nimic în plus…

 

Vai, vag îmi amintesc când se întâmpla,

era în luna mohorâtului Undrea,

când din tăciuni stinși ieșeau,

aievea, năluciri pe dușumea !

Eu doream, cu vigoare, zorii,

iar, zadarnic, îi cătam în tomuri,

izvoare de neîncetate doruri;

dor nestins pentru fosta Leonore-

pentru aleasa și strălucitoarea

ce îngerii au numit-o Leonore,

ce n-a purtat vie, vreodată, un nume.

 

Și perdeaua de mătase, de roșu aprins,

in chip straniu și apăsător foșnind,

mă înfioră cumplit, de mă cuprinse

strașnică spaimă, ce-nainte nu știusem,

și-acum, spre a-mi cumpăta bătăile inimii,

m-am oprit, repetând:

„Să fie vreun musafir ce caută, stăruitor,

să între în camera mea de domitor ?

Așa trebuie să fie și nimic în plus”!

 

Pe loc, sufletu-mi devenea mai puternic,

fără ezitări de-atunci înainte, nici un pic,

„stimabile – am zis – ori stimată doamnă,

vă cer iertare și va implor din inimă,

însă, adevărul este că ațipisem,

când, atât de ușor, în ușă ați bătut,

și atât de asurzitor ați bătut în ușa din domitor,

că n-am fost în stare să vă aud”-

și iată c-am deschis larg ușa,

întuneric beznă în jur și nimic în plus…

 

Privind în hăul întuneric,

am zăbovit colo-n mirare și temere,

șovăind, de visuri ce niciun muritor

n-a cutezat vreodată să le-nchipuie,

iar tăcerea se prelungea

și negura defel nu înceta,

și doar vorba rostită împrejur

era un șoptit – „Leonore!” -,

și eu l-am rostit, iar un ecou

mi-a răspuns, cu sfială, – „Leonore!” -,

doar atât și nimic în plus…

 

Reîntors în odaie, cu sufletu-mi ce se-aprinde,

se auzi iar un zgomot, mai tare decât înainte,

„negreșit -mi-am zis – se aude ceva printre zăbrele,

stai să văd ce-i acolo și această taină s-o deslușesc,

inima să-mi fie fără palpit și această taină s-o deslușesc.

E doar vântul adiind și nimic în plus.

 

Deschid larg fereastra, când,

cu pricepere, din aripi bătând,

un falnic Corb în cale se-arată,

din sfinte genuni, de odinioară,

și fără să schițeze vreo plecăciune,

și în nicio clipă vrând să se așeze,

însă, cu chip de domn ori domniță,

se propti în ușa din odaie,

cocoțat pe ușă, pe bustul Athenei.

 

Apoi, această pasăre de abanos,

ademenindu-mi dorul în chip hazos,

mi se înfățișa sobră și rigidă –

„chiar de ești de stirpe nobilă, după penaj,

– i-am zis – nu ești nicidecum un Corb.

Tu, cumplit și neîndurător Corb din vechimi,

ce hălăduiești toate nopțile pe țărmuri,

spune-mi care ți-e numele de nobil,

ce-l porți în hăurile din miazănoapte ?

„Niciodată”, răspunse Corbul.

 

Mirarea m-a cuprins de răspunsul limpede,

auzit din pliscul acestei păsări hâde,

răspuns fără tâlc și fără însemnătate,

căci este de-nțeles că niciun om trăind

să fi întâlnit vreodată, pe deplin hăruit,

vreo pasăre cocoțată pe ușa din odaie –

pasăre ori fiară așezată pe bustul sculptat,

deasupra ușii sale din odaie.

 

Dar Corbul, cocoțat pe bustul rece,

doar acea vorbă a rostit,

de parcă-ntregu-i suflet în acel cuvânt s-a prins!

Nimic altceva n-a șoptit,

niciun fulg nu i s-a clintit,

când abia am glăsuit:

“multi amici s-au perindat înainte,

și dânsul mă va părăsi de mâine,

precum speranțele mele, un du-te-vino,

iar pasărea îmi răspunse: “Niciodată!”

 

Am tresărit, auzindu-i răspunsul clar,

ce-a frânt tăcerea surdă din jur,

„neîndoielnic – am zis – rostirea-i adevăr

de la un stăpân fără noroc, de soartă prigonit,

ce-n ritm amețitor a trăit o viață blestemată,

până-n clipa, fără speranță, a amarnicei melancolii.

„Niciodată, pe veci”, a grăit…

 

Însă, Corbul mă amăgește din nou:

să dau sufletul trist pe-un surâs ?

Și, un scaun am tras, deodată,

în fața corbului, sub bust și poartă,

purtat de gânduri pline de fantezii,

spre a înțelege ce această pasăre de rău-agur,

groaznică, greoaie, stângace, galbenă, de odinioară,

tâlcuia în croncănitu-i: “Niciodata!”

 

Și apoi m-am așezat, dibuind înțelesuri,

dar nicio vorbă nu ieșea din glasu-i,

a cărei privire cruntă mă săgeta-n piept,

și, ca să-i aflu mai departe gândurile,

am stat cu capul într-o parte, în nemișcare,

la căpătâiul din căptușeala de catifea,

peste care se răsfrânge lumina blândă,

căpătâi din căptușeala de catifea,

peste care se răsfrânge lumina blândă,

ce ea n-o va mai aprinde, vai, „niciodată!”

 

Atunci îmi părea că văzduhul se-ngroșa

de parfumul invizibil al cădelniței,

purtat de serafim pășind pe podeaua ornamentată.

“Sunt nefericit – am strigat –

că Zeul tău mi te-a trimis prin acești îngeri !

Gata, încetează și bea din cupa uitării,

plină de amintiri cu Leonore !

Ah, bea, bea din aleasa cupă

și uit-o pe răposata Lenore !”.

„Niciodată”, răspunse Corbul.

 

“Profete – am zis – creatură diabolică,

tu, profete! – pasăre sau demon,

dacă Necuratu’ la mine te-a adus,

ori chiar furtuna te-a azvârlit la țărm,

aici, în pustietatea ce nu cunoaște teamă,

pe acest tărâm pustiu și vrăjit,

în acest sălaș unde spaima viețuiește,

spune-mi, pe drept cuvânt, rogu-te,

există, există alinare în Gilead,

spune-mi, spune-mi, rogu-te ?”

„Niciodată”, răspunse Corbul.

 

Profete – am zis – creatură diabolică,

tu, profete! – pasăre sau demon,

jur pe Cerurile care-s pavăza noastră,

jur pe zeii ce amândoi îi venerăm,

spune-i acestui suflet încercat de amar,

dacă, în îndepărtatul Paradis,

voi zări pe curata fecioară,

de îngeri numită Eleonore,

de o voi zări pe unica și curata fecioară

de îngeri numită Eleonore ?

„Niciodată”, răspunse Corbul.

 

“Vorba-ți damnată ne separă, pasăre ori scârnăvie,

întoarce-te în furtună și pe malurile nopții veșnice !

“Un fulg să nu rămână drept mărturie,

căci minciuna ce-ai rostit este precum sufletul !

Lasă-mă în deplină singurătate,

părăsește bustul de deasupra ușii mele!

Nu mă lovi cu ciocul de inima mea.

pleacă destrupat de pe ușa mea !

„Niciodată”, răspunse Corbul.

 

Și corbul, nemișcat, stă încă neclintit

pe bustul rece al Athenei, deasupra ușii mele,

iar ochii-s aidoma demonului ce-n vis apare,

și lucirea răsfrântă pe el este umbră pe podea,

și sufletul ce se naște-n umbră de pe scânduri,

să nu se mai ridice “Niciodată!”