Nichita Stănescu rămâne una dintre cele mai apreciate figuri literare din literatura română și europeană în secolul XX, poezia sa fiind prețuită și bine primită de critica de specialitate si de public. Opera sa a devenit, în timp, din ce în ce mai filozofică, începând cu neo-modernismul din anii 60, parcurgând apoi o etapă a existențialismului poetic și culminând cu abordarea metafizică din anii ’70, respectiv începutul anilor ’80. Câștigător al Premiului Herder pentru poezie și nominalizat la Premiul Nobel, idolatrizat în Macedonia, la Struga, unde a fost premiat cu trofeul „Cununa de aur”, Nichita a existat uman și poetic în proximitatea unui crez: „Poetul, la fel ca soldatul nu are viață personală / Viața lui este praf si pulbere” (Poetul și soldatul).
În poemul „Autoportret”, de exemplu, poetul-explorator începe o călătorie interioară către corpul său: „Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbește”. De fapt, Nichita Stănescu era mai preocupat de modul în care lumea metafizică apare din experiența fizică a vieții, și de modul în care poezia poate reprezenta această nouă viață extra-corporală, ca o scăpare de limitările comune și zilnice. După ce a publicat capodopera „11 elegii”, în jurul anului 1965, Nichita a fost convins că există două tipuri de structuri artistice, spre deosebire de școlile de gândire și curentele literare: artiștii care văd idei și artiști care văd sentimente, lumea exterioară, cea care contează cu adevărat.
Nichita Stănescu (1933-1983)
Se poate spune că matematica și poezia sunt „extremele” limbajului, nefiind compatibile: dacă matematica este densă și precisă, pe de o parte, poezia se bazează mai mult pe limbaj ca formă de sugestie și esență a lumii interioare și exterioare, pe de altă parte. De fapt, Nichita își concentrează arta pe simbolismul numerelor și literelor, integrând matematica într-o nouă realitate a poeziei, într-o interacțiune vie și puternică, între știință și imaginație, sugestie și poezie. Întâlnirea cu celebrul cărturar, matematician si academician Solomon Marcus a fost pentru Nichita Stănescu un moment culminant de parcurgere a unor noi niveluri de artă: unirea domeniilor îndepărtate, incompatibile, cu noi concepte îmbogățitoare.
De exemplu, în poemul „Altă matematică”, preluat din volumul „Maretia frigului” (1972), se poate percepe, cu ușurință, transgresiunea către o nouă realitate, într-o percepție complet superioară a realității, alta decât tema numerelor și asocierii libere care poate fi găsită în faimoasa poezie a lui Prevert, numită Page d’ecriture.
Altă matematică
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu știm, vai, nu ştim cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc, un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…
Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…
Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!
Dacă Ion Barbu, celebrul matematician care a transferat noțiuni de știință exactă în propriul univers poetic, a fost ermetic și închis, în poezia lui Nichita matematica a fost un instrument optim, a fost o revelație, in sensul transformării într-un limbaj universal și simbolic, folosind geometria euclidiană pentru a-și extinde strategia poetică și explorările umanului, și dincolo de acesta. Poezia sa a devenit complexă și intertextuală, filozofică, intitulându-se, în cele din urmă, „matematică poetică”. Influența lui Solomon Marcus a fost imensă în universul nichitian, iar întâlnirile lor personale au fost menite să facă posibilă această conjuncție între limbaje, între lumile cunoașterii.
Solon Marcus (1925-2016)
Izvoarele acestei conjuncții sau interdisciplinarități trebuie căutate la Solomon Marcus, care a publicat, în 1970, lucrarea „Poetică matematică”, abordând limbajul poetic într-un mod distinct: el a subliniat contrastul dintre structura discretă, algebrică a metodologiei științifice, și structura continuă, topologică a semnificației poetice. Solomon Marcus a fost consecvent și a reușit să sublinieze că matematica și poezia sunt similare, conform principiilor logicii lui Aristotel: principiul identității, al non-contradicției și al terțului exclus.
La rândul său, Nichita disociază operațiile cantitative de cele calitative, afirmând: „Urăsc aritmetica pe care am învățat-o pentru că presupune un adevăr. Adevăratul adevăr mi se pare de natură calitativă, care este unică, care este palpitantă ” (Respirări, 1982). De fapt, matematica a fost, pentru Nichita, un instrument pentru a plăsmui „necuvintele”, pentru a-și exprima furia față de cuvintele obișnuite, incapabile să dezvăluie realitatea lumii spirituale. Cuvintele își dobândesc o voință proprie, ar fi spus el, au autonomie, independență de poet, devenind o adevărată amenințare. Dar cuvântul este “fundația” sau pivotul operei sale, pentru că surprinde în mod natural frumosul, relația artistului cu lumea materială, esența, unitatea existențială sau cosmică.
Nichita devine astfel un fizician al cuvintelor, un matematician discret al poeziei, un demiurg al limbajului, în descendența lui Eminescu, Arghezi și Blaga, evidențiind un program poetic, o ars poetica despre transcendența spiritului peste tot ce înseamnă piedicile de ordin material. „Respir, doctore, respir” nu înseamnă ultimele sale cuvinte în carne, cât mai degrabă primul semn al „respirației” atât de căutate și fără cuvinte, în necuvinte.