Lumina se îngustează şi se mărunţeşte până ce pătrunde între cărţile ticsite în rafturi.
Afară e altfel. Agresivă. Făloasă. Penetrantă. În ochi, în celule.
Despică şi umbra.
E semeaţă, alinătoare.
Cameleonică, ieri, în acelaşi perimetru se lăsase lovită în plin de ploaia vijelioasă. Pletoasă.
Ieri, era o mătase sfâşiată cu furie.
Dârdâiam în plină zi. Hainele încreţite de umezeală mi se încolăceau pe trup, mă strângeau.
Ploaia elveţiană îmi gheboşa mersul. Avea tupeu. Iar eu, nu-mi luasem umbrela. Asta m-a făcut să mă întorc din drumul spre bibliotecă.
Am lăsat ceasurile elveţiene să-i măsoare cu exactitate furia vineţie. Amestecată cu nouri.
Azi. În sfârşit, iată-mă în bibliotecă. Simt un soi de voluptate. Şi dintr-un motiv penibil, în afara senzaţiei pe care mi-o dă orice bibliotecă. E un mic orgoliu. Secret şi uşor penibil ziceam, căci înaintând pe malul lacului, am rezistat perfidei frumuseţi albastre. Nu m-am oprit. Cu îndărătnicie am refuzat să mă las copleşită de liniştea albastră. De arcada albastră dintre cer şi apă. Luciul apei seamănă cu obrazul unei femei trufaşe, sclipitoare. Am reuşit să mă arăt indiferentă.
Apa e mereu tânără. Şi când se zbârceşte în riduri mărunte din pricina vântului.
În schimb, cărţile din bibliotecă sunt sihastre şi prieteneşti. Prefer semnele lor încifrate şi întrebările asemenea.
Mă legitimez la intrare. Posed un soi de „carte d’identité” pentru doctoranzi. Intru respirând adânc aerul aristocratic al încăperii. Mă simt ca un cal în plin avânt, în libertate. Caut cărţile vechi. Mă opresc la o enciclopedie. De artă.
Umbra stufoasă a informaţiilor, numele foştilor artişti, se înşiruie pe foile albe ale caietului meu. Pare că această mişcare de translaţie dintr-o pagină în alta, bulversează atmosfera încăperii.
Mă arcuiesc peste secole.
Escaladez versanţi de întâmplări artistice.
Sunt într-o sălbăticie de informaţii. E ca şi când aş fi eu primul om care află atâtea. Primul cititor. Îmi curge prin vene o exaltare naivă. Săltăreaţă.
Ceasul elveţian de pe perete, oricât ar fi de precis, mi se pare că înaintează icnit. Tărăgănat. Bătrânicios.
Timpul real este doar cel trăit de mine. Zvăpăiat în interior. Mă îmbăt cu ispititoarea stare.
În sala de lectură la această oră, sunt doar eu. E ora mesei. Ar fi trebuit să fiu la Cité Universitaire, să aleg felul de mâncare dorit dintre cele expuse. Nici nu mă gândesc să renunţ la teritoriul unde mă aflu.
Fiecare pagină e o nemărginire pe care trebuie să o străbat. Totul e să am încrederea că nu mă voi opri curând, că nu voi deveni şăgalnică, temătoare că nu voi reuşi să mă vântur prin epoci şi printre oameni care şi-au dat silinţa întru armonia universului.
Am în faţă pagini de un galben dezmierdător. Alteori, aspru, exotic.
Vechii artişti, pictori, gravori, prind viaţă în imaginaţia mea. Au priviri incandescente, încercănate. Sfredelitoare. Apoi se potolesc în visare.
Redevin tăioase.
Fulgerătoare. Magnetizante.
Până ce simt o mână pe umărul meu.
Tresar. Este un domn stilat, mic de statură, uscăţiv. Îmi spune într-o franceză gâjâită că locul pe care mă aflu este al său. Mă gândesc în sinea mea că, poate în Elveţia se cumpără şi locul din biblioteci, aşa că mă scuz, mă ridic luând cu mine şi Enciclopedia de culoare maronie cu dimensiunea unei plăci din lemn potrivită pentru un birou onorabil.
În sala bibliotecii nu suntem decât noi doi. Eu şi proprietarul unui scaun aflat chiar în primul rând. Ce m-o fi apucat să mă aşez popâc, la vedere, chiar în primul rând?? Dar iată că, de data aceasta, mi-am ales un loc mai retras.
Încerc să reînnod vraja întâlnirii cu foşti artişti tulburători. Frământaţi. Excentrici. Rău platnici, poate. Fanatici în ideile despre artă. Săraci. Violenţi poate. Visători.
Nimic nu se mai leagă însă. Îl privesc pe furiş pe colegul meu din sala aceasta cu aer regal.
Domnului coleg i-a crescut între timp mustaţa. E roşcată, ba maronie, cânepie, cafenie, nu mai înţeleg nimic. Atâta că, văd bine, are mustaţă. Nu o avea la venire.
O mustaţă arcuită. Ascuţită.
Mă înţeapă în obraji.
Domnul citeşte şi el o enciclopedie. Dacă o doreşte chiar pe cea la care m-am oprit eu? De aceea pare vexat. Posomorât.
Îşi mişcă picioarele ritmic. Să aibă oare o proteză de la genunchi în jos şi să nu-şi coordoneze mişcările?
Ori se distrează de unul singur jucând step?
L-o fi trimis nevasta de acasă pe cât e de cicălitor… Sau o fi vreun însingurat cu mania lecturilor.
Mâinile-i sunt înţepenite într-un galben molatec, greţos.
Are obrazul scorojit. Lunguieţ. Livid.
Blagoslovit îndelung de timp.
Am înţeles. E un avar. Paginile volumului se împuţinează sub privirile sale.
Mănâncă literele, frazele.
Îl văd cum devine grăsuliu, bondoc şi nici nu se sfieşte.
Degetele sale au noduri cărnoase. Picioarele-i atârnă butucănoase. De unde erau subţiri şi jucăuşe.
Tuşeşte din pricina gustului de plumb, îl îneacă literele. Virgulele îi rămân în gât, le scuipă în barbă.
Domnul acesta e un avar care, în graba agonisirii, zdreleşte literele.
Transpiraţia lui le face vâscoase, de nedescifrat.
Mă hotărăsc să plec din biblioteca elveţiană, unde timpul este măsurat de un ceas elveţian exact, foarte exact şi ostil mie. Timpului meu.
Timpul meu trece peste mine alandala. Zglobiu. Înfricoşat uneori, trist câteodată, umil. Deloc exact.
E viu, trudit, vesel.
VERONICA BALAJ
DIN VOL BILINGV, ROM-SPANIOL,
MĂTASE SI CAFEA RECE ELVEȚIANĂ, proză poematică, EDIT. EUROSTAMPA,
TIMIȘOARA, 2015, trad. Sevastiano Regucio și Luminița Neagoe.
LANSARE LA UNIV. ALCALA DE HENARES, MADRID, 2016