Motto: ”Nici pasăre, nici soare, nici urmă de cer. Parcă se dizolvase și se împrăștiase cu ceața prin care se târau de câteva zile. Cerul rămăsese și el în urma lor și păstra scris în formă de cruce drumul – cuvânt acasă.” (Marilena Istrati)
Romanul Marilenei Istrati este un document istoric în care amintirile sunt descrieri, prezentări într-un discurs elevat în care verbele, folosite la perfectul compus sau imperfect, pun în mișcare scene impresionante din viața unor oameni, personaje tablou precum unchiul autoarei a cărui viață a evoluat între a fi și a nu fi în fiecare clipă a unui război nemilos. Un război al cărui front de distrugere socială avea să cutremure adânc existența unei familii, o cădere psihică în așteptarea a ceva ce nu mai sosea.
Primul capitol al romanului, ”Întoarcerea acasă” (Bunicului Oprișan), începe cu însuși evenimentul ce a distrus multe vieți, războiul, o desocializare și încercare de distrugere a omului în detrimentul evoluției lui normale: ”Când a plecat tata la război aveam 5 ani, nu-mi amintesc nimic” (2019:7). Perfectul compus ”a plecat” și reflexivul prezent ”nu-mi amintesc” asociază dorința celei a cărui tată, care a lăsat în urmă trei copii, părăsindu-i fără vrerea lui într-un război – măcel, era o trimitere la moarte a unor oameni de către cei împiedicați în gândire și întronați de psihopați la conducerea unor națiuni, era dorința copilei de a afla motivul acelei plecări a tatălui ei. Este reliefată, în cuvinte care îți pătrund adânc în memorie, o întreagă luptă interioară a aducerilor aminte, se derulează pagini de istorie trăite, dar și auzite, asupra cărora, personajul feminin al autoarei cărții ”Ultimul om fericit”, pe nume Laura, nu pune la îndoială cele auzite însă lasă la latitudinea cititorului informațiile furnizate, chibzuind expresiile: ”să fi fost adevărat”, când se referă la moartea suspectă a romancierului Liviu Rebreanu sau ”să fi murit Tănase, din cauză că…”, atunci când se referă la uciderea actorului de comedie Constantin Tănase, împușcat de armata de ocupație sovietică. Amintirile eroinei sunt pagini din memoriile de război ale prizonierilor, zile negre greu de imaginat în existența și în putința de a fi a unui om supus unor nemernicii a lipsei de omenie a unor indivizi desocializați, ca armatele de ocupație, psihopați și frustrați.
Adevărul istoric reiese din povestirile scrise ale prizonierilor, din cărțile pe care, cei reveniți după chinuri indurate în lagărele sovietice, le-au publicat târziu, după toate grozăviile războiului. Câteodată, stau și mă întreb ca oricare om din viața aceasta, oare, cei care au comandat aceste atrocități au conștientizat, vreodată, că în pământ vor fi niște adaosuri scârnave și pline de dispreț? Lume multă, puțini oameni.
Stilul de povestitor al unor evenimente trăite de personajele pe care romanciera le pune în scenă, de multe ori cu descrieri ce o apropie de descrierea călinesciană, se resimte și din creația de romancier al lui Liviu Rebreanu. Se observă cuvântul ales în narațiune, intelectualul care dispune de o cultură aparte, de informații deosebite și foarte bine structurate. Enigma bunicului Laurei, privind portretul care se contura în pagina biografică și unde constată că nu este al lui, nu o oprește pe nepoata acestuia să-și continue cercetările în ceea ce privește chinurile fizice și psihice ale românilor mutilați în lagărele de prizonierat sovietice.
Romanul Marilenei Istrati este un bildungsroman, o capodoperă a povestirii în ramă, o parcurgere îndrăzneață în stilul sadovenian creat din povestire în povestire, o modalitate de prezentare care țintește puternici sentimentele cititorului, a acelui cititor care parcurge cu multă îndrăzneală paginile romanului, fără să se oprească din citit și unde inima lui lăcrimează cu fiecare cuvânt citit ca rost al unei destăinuiri a autoarei prin personajul Laura. Evenimentele se succed, se dispun armonios și se deschid în scene a căror regie este bine gândită și unde comparațiile elevate nu lipsesc: ”Plecase la drum ca o Ană a lui Manole” și, aici, putem vedea scena în care Ana, răvășită de iubire și fidelitate față de soțul ei, înfruntă vicisitudinile vremii și ajunge până la urmă, cu multă greutate, la cel pe care îl iubea și prețuia, soțul ei, dăruit de Cel de Sus. Descrierile de natură: ”Nori negri întunecau șoseaua și câmpul…”, participă la starea sufletească a eroinei: ”…iar gândurile ei erau griuri colorate închise, ca în pânzele pictate en plein air de impresioniști.” Satul spre care Laura se îndrepta era un drum de trecere pentru că însăși autoarea constată trecerea prin viață ca un ritual deosebit de bine încadrat în timpul fiecăruia dintre noi.
Romanciera, prin cartea ei, nu numai că pune la dispoziția cititorului informații despre viața urgisită a unor oameni trecuți prin lagărele nimicitoare de prizonierat, o căutare din partea triumfătorilor nu a ridicării omului la treapta superioară poziției lui sociale, ci a degradării, a distrugerii conștientului uman de considerare și încredere în om ca ființă conștientă și răspunzătoare față de atrocități.
Este o monografie prin faptul că Marilena Istrati dorește să scrie în romanul său despre o viață ce nu s-a putut identifica decât în colectivitate, într-o suferință a mai multor vieți trăite în groaza urmării războiului. Aproape fiecare pagină a romanului este presărată cu citate care se împlinesc în subiectul povestirii romancierii din scrierile unor autori din literatura universală, și nu numai, și care se adaugă vieții năpăstuite ale celor năpăstuiți de cei care se făceau a fi ocupanți eliberatori. În fapt, distrugători de monumente, de patrimoniu, de poziții sociale și de nimicire treptată a încrederii într-o viață nouă, liberă, cutezătoare.
Nimic nu-i scapă autoarei în cartea sa monument istoric de mărturii, aduce, la un moment dat în memoria cititorului, evenimentele de mărturisire a involuției unora care spun că au realizat marea revoluție de la 1989, anul contemporan multora din cei care vor citi romanul ”Ultimul om fericit”: ”De peste 26 de ani e libertate. Ea a început la Timișoara: FLORIAN Antoniu – Tiberiu, n.1969; + 17 dec.1989, Timișoara, în revoluție, incinerat la București, cenușa aruncată într-o gură de canal” (2019:18). Observațiile autoarei, prinse în memoriile Laurei, ca și evenimentul greu de imaginat de la Timișoara, cu aruncarea la canal a cenușii tânărului ucis prin împușcare de plătiții criminali ai regimului trecut, nu departe de regimurile de azi sau cele care au mai fost în istorie, subliniază un fapt, pentru cei a căror cădere în genunchi este cugetarea rămâne o durere însă grav este că perpetuarea blasfemiei se întrezărește în cei lipsiți de educație, de cultură și de un viitor social.
Când vrei să îngenunchezi pe cineva, fiind vorba de regimul care conduce națiunea, atunci, privează-l de un loc de muncă și de o locuință. Urmarea, devine un manipulat, un individ pion în jocurile mârșave ale unei astfel de guvernări imorale. Paginile de istorie a românilor distrusă de regimul incult și imoral de după 1948 ca, de altfel, a tuturor acelora ce s-au subordonat ideii imoralității, libertinismul, sunt descrise cu atâta durere de autoare, amintiri povestite Marilenei Istrati pe care timpul i-a permis la un moment dat să le aducă în imagini cititorilor romanului. ”Jurnalul de vise” al surorii Laurei, cuprinse în roman între pp.57 – 62 sunt idealuri, dorințe pe care, atunci când le scria, nu le credea realizate însă le trăia, și le imagina. Cartea romancierei este un jurnal al unor rituri de trecere în care imaginea imaginii imaginate este însuși fiindul, o realitate a dezvoltării și evoluției omului în toată dorința ei de a învinge prin cuget expresia răului. Și acela al războiului, apoi a batjocurii patrimoniului satului, al ei ca om sau chiar a altora cum au fost în timp cei reveniți din lagărele sovietice sau aruncarea la canal a cenușii tânărului ucis la Timișoara, în iarna anului 1989.
Al doilea capitol al romanului se încheie cu o relatare document. O descriere a unor simțiri sufletești la care, Ana Dan, o coautoare, în fapt personajul destăinuirilor, consemnează în jurnalul său evenimente care pornesc de la ziua 17, intitulându-le pe toate ca și cum ar fi ultima zi până la ziua 1. Să credem că a trăit timpul unui hrismos pe care ea, ca un văzător în timp își reducea fiecare zi a vieții cu întâmplări deosebite și să constatăm că în ziua 1, personajul său, Bătrânul Zoran ”avea să treacă Dunărea și hotarul de data aceasta cu acte în regulă, să ajungă în Bărăgan, să moștenească pământul străbunilor săi, să ajungă acolo unde era pacea, unul din cuvintele de aur ale vieții” (2019:142).
Al treilea capitol, ”Întoarcerea în trecut”, încheie romanul document istoric și lasă înțelegerii cititorului a fiecărei expresie folosită în descrierea timpului eveniment și a faptului că în cartea sa, nimeni nu este condamnat, este o împăcare a sufletului și mulțumiri că atunci când nu va mai fi, Dumnezeu se va milostivi și îi va primi sufletul obosit de drumurile vieții în căutarea căii liniștii.