Este medic primar anestezist și universul său de creație, de întâlnire cu ceilalți, depășește nivelul material, tangibil, fapt artistic ilustrat în multele cărți deja scrise, cu energia dăruirii: jurnal de călătorie, romane, proză și poezie. Când mulți se tem, Ecaterina Petrescu Botoncea, medic-scriitor, îi vindecă pe bolnavi atât din perspectiva strict profesională, fiindu-le aproape, cât și în ipostaza de logos umanizat, apelând la fascinația scrisului. Vom descoperi, astfel, în scrisul domniei sale nu o evadare sau călătorie de eliberare imaginativă, ci un fel propriu, lăuntric, de a continua împărtășirea medicamentului către ceilalți, prin cuvinte calde asociate stărilor trăite.
Valoarea expresivității la Ecaterinei Petrescu Botoncea a fost confirmată prin prezența în dicţionarul scriitorilor români, semnat de Geo Vasile și intitulat “Proza românească între milenii”, lucrare ce colecționează scriitori contemporani, după criterii strict valorice. Astfel, profesia și profesiunea de credință devin o mărturisire.
“Nu există intervenţie grea în care să intru ca anestezist şi să nu invoc inspiraţia divină. Nu există bolnav rezolvat să nu mulţumesc că l-am avut pacient şi că eu am fost aleasă ca medic. Şi tot aşa mă ridic, invocând ce e deasupra noastră, după un eşec, când ca medic te simţi neputincios, umilit”
În fața mea stau cuminți, legate în coperți de culoarea blandetii, volumele sale de poezie, recent lansate în anul 2020. “Te întrebi cine sunt….” (poemele necanonice) și “Frunzărind galben…” (poemele recunoștinței) pot fi considerate plachete poetice în oglindă, care se îngemănează tematic, pentru că ambele sunt concepute ca un drum supranivelat și interstițial spre elementele prime ale naturii umane, respective ale naturii înconjurătoare.
Motto-ul de origine blagiană, “o singură rugăminte am, Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine însumi”, este săgeata lansată din sufletul Ecaterinei Petrescu Botoncea și cea care stabilește, tematic, perspectiva poetică din volumul “Te întrebi cine sunt…” Tot ce urmează în volum nu este decât sentimentul afirmării propriei existențe, în relație cu sine, cu biografia, cu natura și, mai profund chiar, cu Tu-ul divin, cu acea iubire primă și niciodată ultima, generatoare de existență renăscută, fără sfârșit.
mai bine întreabă-mă cine sunt,
m-am născut în zodia bucuriei,
într-un calendar pe stil vechi,
în timp ce mama pregătea aluatul de lut (…)
privește-mi mâinile,
sunt pline de îmbrățișarea cerului
(Te întrebi cine sunt)
Ecaterina Petrescu Botoncea nu “intră”, după cum se observă, în textura poetică, fără acest lung prolog al afirmării originii sufletului, al strigătului tăcut spre Lumina greu de povestit, “un fenomen care nu poate fi rostit decât în genunchi, prin rugăciune și tăcere”, deși imposibilitatea pătrunderii tainei pare să fie “vederea” și uitarea Creației (“am orbit de prea multă vedere spre Tine”; “străbat bezna uitării mele pentru a o înlocui cu uitarea Ta”). Ceea ce urmează în interiorul ascuns al volumului se poate numi dezvăluire sau decojire a temei, și poate de aceea “colorându–mă în kaki”, “sandalelele celor cinci anotimpuri” pot fi identificate, fără îndoială, ca straturile acestui volum existențial, în care se îmbină notația de jurnal (Poveste pentru Ilincuta), emoția unei clipe trăite în reverie (Starea vremii) și starea de acumulare psalmică (Doctore).
în bezna de lut zac sentimente adunate,
din viața terestră de mult aruncate,
comori de simțire, averi subterane,
ce așteaptă o sfânta chemare să reintre în carne,
Tandrețe, Noblețe, Curaj, Duioșie.
(Empatizând cu El)
Scriitura Ecaterinei Petrescu Botoncea este un continuum de stări, fără cenzură, deoarece stările poeziei sale sunt curgătoare, în oglindire. Punctuația este la locul ei, însă continuă, aparent rebelă, în arhitectura poematică, virgula fiind o ancoră care unește și „deschide” poeziile, într-o suspensie ce arată Focul unei stări de bucurie și dăruire fără limite.
Aceeași mizanscenă o întâlnim în volumul următor “Frunzărind galben…” (poemele recunoștinței), spectacol expresionist de culori puternice, dinamice. Violetul și galbenul domină coloristica universului liric-confesiv, iar trecerile spre albastru și cenușiu confirmă predispoziția poetei de a transgresa spectrele și vocile existenței, într-un limbaj amplu, reiterativ. Mesajul apoftegmatic din debutul actului liric este sugestiv:
“Mă prosternez toamnei și culorilor ei că unui fetiș sacru în care îmi regăsesc dorurile.”
Visele galbene, pieptenele roșu, nevoia de nori, umbra, seara, dilemele, apoi interogația profundă – “oare am pierdut lumina stelelor” – sunt câteva dintre simptomele-efigie ale acestui volum circular, pendulând continuu între sinele suprem și elementele din jur, care așteaptă întrebări și răspunsuri, și tăceri.
Stau pe pietriș,
Și împletesc rogojini,
Obiecte de folosință îndelungată,
Mai bine paie decât verbul a fi,
Care e trecător,
Clatinare de ființă,
Invazie de tristate,
Peste care ochii mei treji
Deslușesc câteva stele aprinse
(Stau pe pietriș)
Ecaterina Petrescu Botoncea deține limbajul poetic și îl instrumentalizează cu acuratețe și luciditate, bine organizat, cu inteligența profesiei care o apropie de oameni, precum și cu harul revelat al profesiunii pentru scris. Ritmul și mecanismele semanticii poetice nu denotă evaziunea din spațiul în care trăiește, ci instalarea în natura lucrurilor și ființei lor, în dialog neîncetat cu eul, iubind frumosul, divinul. Senzația pe care o lasă cuvintele prinse de hârtie este de căldură și identificare, de Majusculă în fiecare imagine și trop, ca o respirație, fără efort. Astfel, asistăm la o trecere inedită și de plusvaloare, de la o realitate anesteziantă, la una plină de stări și sinestezii transfiguratoare „în vas de lumină”.
Opera:
- Infarct sufletesc (1992)
- Călătorie spre eternitate (2005)
- Copilul cu părul cărunt (2005)
- Femeia lut (2018)
- Cutia cu vechituri (2018)
- Cămin. Drumul spre lumina. Din jurnalul unui medic anestezist (2018)
- Annunaki. Povestiri sub pleoape (2019)
- Numele meu este Tu (2020)
- Te întrebi cine sunt (2020)
- Pentru că nu știu să dansez (2020)