Regal Literar

INTERVIU Georgeta Filitti: „Nu s-a dorit ca familia Văcărescu să ajungă în fruntea ţării“

Autor: Medeea Stan
Autor: Medeea Stan

Acasă la Georgeta Filitti (78 de ani), istoric şi fost cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, se află o amintire din viaţa familiei Văcărescu. E mică, dar semnificativă: o farfurie de porţelan din secolul al XIX-lea. Georgeta Filitti se înrudeşte cu Văcăreştii, căci s-a căsătorit în 1985 cu avocatul Manole Filitti, strănepotul mareşalului Theodor Văcărescu. Şi, dacă mergem pe ramurile arborelui genealogic al Văcăreştilor, aflăm că mareşalul a fost descendentul direct al Banului Theodor Văcărescu „Furtună“, văr cu poeţii Văcăreşti.

„Weekend Adevărul“: Pe un perete din sufragerie aveţi o farfurie de colecţie prinsă în cleme.
Care e povestea acestei piese?

Georgeta Filitti: A fost un serviciu format din 96 de piese, dar atunci când am intrat în familia Filitti erau ceva mai puţine. Serviciul a fost făcut în Anglia la o fabrică de porţelanuri englezeşti, cu prilejul căsătoriei între o altă Elena Văcărescu, nu poeta, ci fata lui Theodor Văcărescu, mareşalul Curţii lui Carol I, şi Mihai Ghica, nepotul Elenei Ghica sau Dora d’Istria. Cuplul Elena Văcărescu şi Mihai Ghica a avut patru fete, printre care şi Sanda Ghica, soacra mea. Dacă mergi pe Şoseaua Kiseleff, vezi reşedinţa ambasadorului american, iar puţin mai în spate a mai rămas ceva din casa acestor Văcăreşti. O parte din serviciu a stat acolo cât a stat, s-au tot spart piese, până când le-a luat soacra mea, care s-a căsătorit cu diplomatul Ioan Constantin Filitti.

Pentru că aţi vorbit despre căsătorie, povestiţi-mi cum a început povestea Elenei Văcărescu şi a principelui Ferdinand. De ce oamenii politici şi împăratul Germaniei nu au fost de acord cu logodna lor?

Elena Văcărescu a fost o fată talentată, care scria poezii şi înţelegea ca nimeni alta firea puţin visătoare a reginei Elisabeta. Între cele două s-a creat şi o afecţiune dublată, aş zice, şi de faptul că regina a avut un singur copil, principesa Mărioara, care a murit la 4 ani. Absenţa unui moştenitor a făcut ca regele Carol I să adopte şi să-l declare drept moştenitor al tronului României pe un nepot al lui, viitorul rege Ferdinand – acesta a venit în ţară, să îl formeze severul rege Carol pentru misiunea ce îl aştepta. În urma convieţuirii la palat a tânărului cu fermecătoarea domnişoară de onoare, s-a născut o idilă, însă factorii politici mai riguroşi i-au atras atenţia regelui asupra acestei incompatabilităţi. Era vorba despre o realitate care a stăruit mereu, şi anume camarila care se constituia în jurul unui principe. Tocmai spre a evita aceste combinaţii, aceste intrigi politice care duceau la formarea unor grupări, la caste închise, generaţia paşoptistă a militat pentru principele străin. Dacă ar fi fost acceptată acea căsătorie însemna că reveneau intrigile şi aranjamentele politice de favoritisme, de preferinţe nu întotdeauna bine justificate. De aceea, nu s-a dorit ca familia Văcărescu să ajungă în fruntea ţării. Prin urmare, idila a fost ruptă, iar regele a făcut un pas mai departe: i-a cerut Elenei Văcărescu să părăsească ţara şi pe soţia lui a exilat-o doi ani. Elenei Văcărescu nu i se cunoaşte nicio legătură sentimentală în afară de cea din tinereţe, care rămâne romantică, dar fără sfârşit.

Elena Văcărescu nu a avut parte numai de o faimă de gazdă la salonul ei literar, ci a fost o creatoare şi o militantă pentru o serie de cauze care au adus-o la Societatea Naţiunilor.

Georgeta Filitti, istoric

Elena Văcărescu şi-a continuat activitatea literară la Paris. 
La Paris, unde a locuit, Elena Văcărescu nu a avut parte numai de o faimă de gazdă la salonul ei literar, ci a fost o creatoare şi, mai mult, o militantă pentru o serie de cauze care au adus-o la Societatea Naţiunilor. Femeia aceea a cunoscut arta oratorică şi a ţinut sute de conferinţe. Într-un moment dramatic al României, după Al Doilea Război Mondial, deşi teoretic eram de partea câştigătorilor, am fost socotiţi drept învinşi la Paris. Elena Văcărescu, care rămăsese în capitala Franţei, s-a alăturat delegaţiei române, încercând imposibilul: să dobândească un statut cât mai aproape de realitate, adică nu de ţară învinsă, care urmează să fie jecmănită, ci de ţară care trebuie să-şi recapete situaţia de egalitate şi demnitate în rândul naţiunilor europene şi să capete, dacă e posibil, şi despăgubiri. Dar nu s-a întâmplat. Erau potrivnici ruşii, care se considerau adevăraţii câştigători ai războiului şi care voiau chiar să diminueze ajutorul substanţial primit. În plus, Elena nu a întâlnit între membrii delegaţiei române spirite comune modului ei de a vedea lucrurile, pentru că, în fond, acolo erau comuniştii lui Gheorghiu-Dej.

De ce este important să vorbim despre boierii Văcăreşti?
A fost una dintre familiile româneşti care au avut conştiinţa că trebuie să facă ceva, care nu au stat pe moşie doar pentru a mânca şi pentru a face copii. Văcăreştii nu sunt singurii astfel de boieri, dar rămân reprezentativi, pentru că sunt atestaţi documentar din secolul al XIII-lea. Ianache Văcărescu a fost primul ucis de sultan în 1714, iar poeţii Văcăreşti nu au stat acasă să compună nişte versuri – au fost activi în ceea ce se poate numi Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. De multe ori, s-au împotrivit influenţei exagerate a ruşilor. Partida naţională care s-a ridicat şi a încercat să le ţină piept a avut printre membrii săi şi oameni din familia Văcărescu. Şi pe urmă, iată, s-a ridicat şi Elena Văcărescu, care nu a intrat în anonimat în străinătate.

Când „Weekend Adevărul“ a anunţat serialul despre boieri, unii cititori au scris în spaţiul de comentarii că nu e corect să vorbim doar despre marile familii boiereşti şi să-i ignorăm pe contemporanii lor care au trăit în sărăcie. Ce părere aveţi?
Întrebarea e binevenită pentru că e un element cu care istoria trebuie privită, şi anume măsura. Unii au tendinţa să discute numai despre boierimea care a condus societatea. Când s-a instaurat la noi comunismul de expresie bolşevică s-a spus: „Nu contează personalităţile deloc; e vorba de popor. Poporul a făcut tot“. Dacă judecăm între aceste extreme, ne dăm seama de un lucru: sunt câteva spirite înainte mergătoare, dar materializarea a ceea ce vor să facă aceste spirite aparţine, evident, şi unei mase anonime. De ce boierimea şi de ce nu anonimii? Pentru că această boierime a lăsat mărturii. Acum, dacă ne uităm pe geam, ştim că cel care mătură strada are în urma lui opt-zece generaţii de oameni care au făcut ceva. Şi ce facem? Le căutăm mărturiile. Ştiţi cât de greu le găsim?

Citeste mai mult: adev.ro/pbepps

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *