Românii şi, mai recent, România au avut de‑a lungul secolelor de apărat valori, idealuri, ţări locale, poziţii, resurse etc., vânate, dorite, furate, confiscate de alţii. Aşa a fost mereu şi aşa au păţit toate popoarele şi naţiunile, mai ales cele mici. Lupta pentru existenţă dintre indivizi a avut un pandant şi pentru grupurile de toate felurile, aflate mereu în rivalitate.
Se spune că ne‑am apărat patria, dar acest lucru s‑a întâmplat, în mod conştient, mai ales în vremurile moderne. În trecutul revolut, ne‑am apărat mai ales „moşia” şi „ţara”. Moşia trebuie luată aici în sens literal, adică moşia mică a fiecăruia, aceea de unde venea „pâinea cea de toate zilele”, ogorul, păşunea, pădurea, iazul, moara. Moşia venea din moşi, era lăsată din tată în fiu şi era lucru sfânt. La fel era şi ţara, adică pământul (din latinescul terra, noi avem şi diminutivele „ţarină” şi „ţărână”, care s‑au păstrat mai aproape de sensul genuin al latinului terra).
Cum să fi trăit oamenii de demult fără pământ? Când s‑a diminuat mult pătura solidă a ţărănimii libere şi a boierimii pământene, românii nu au prea mai avut ce să apere, fiindcă moşiile lor (pământurile venite de la moşi), ţările lor mici, universurile lor de viaţă fuseseră acaparate de alţii. Zadarnic i‑au chemat domnii (voievozii) pe oameni la luptă, căci nu a mai avut cine să răspundă, din moment ce ideal fără real nu există. Apoi, de la finalul secolului al XVIII‑lea mai ales, ne‑am adunat din nou energiile şi ne‑am recâştigat ţara, moşia cea mare. Între 1848 şi 1918, am format România şi am trăit împreună „Poemele luminii” (Lucian Blaga). Al Doilea Război Mondial ne‑a ferecat din nou, ne‑a ciuntit ţara, ne‑a afundat în „lumina Răsăritului” stalinist, adusă pe tancurile sovietice, cu complicitatea Occidentului, prea puţin sensibil la „mizeria micilor state din est” (István Bibó).
O speranţă a venit prin anii ’60, înăbuşită repede, brutal prin anii ’80 ai secolului trecut, sub dictatura ceauşistă. După 1989, ni s‑au revigorat speranţele, potolite curând de realitatea dură a anilor din urmă, de criza pornită în 2008, de euroscepticism, de retrezirea naţionalismelor egoiste ale occidentalilor, de xenofobie, de dispreţul faţă de noi şi de alţii, de incapacităţile şi stângăciile noastre, de dezorganizare şi de marasm … Şi aşa – prin corsi e ricorsi (Giovanni Battista Vico) repetate – am trecut prin lume stingheri şi trişti, visând mereu la mai bine, uitând adesea că „mai binele” este inamicul „binelui”. Foarte puţini ştiu – şi mai puţini vor să ştie – cum a fost viaţa noastră prin lume, ca să poată avea perspectiva necesară pentru rânduirea prezentului şi pregătirea viitorului. Trăirea clipei (Carpe diem!) pare cuvântul de ordine al majorităţii, dornice de viaţă lejeră şi iresponsabilă, clădită pe iluzii. Studiul – fie şi de suprafaţă – al istoriei ne‑ar putea arăta uşor cum am trăit, cum am vieţuit, cum am convieţuit şi cum am supravieţuit. Secretul nu este însă al nostru, ci al tuturor popoarelor mici şi strânse sau strangulate între imperii şi regate orgolioase, este secretul lui Polichinelle: existenţa noastră a putut continua datorită compromisurilor isteţe şi luptelor bine dozate sau, în limbaj diplomatic, datorită alternării potrivite a concilierii cu rezistenţa (Florin Constantiniu).
Cine crede că am răbdat des şi mult jugul stăpânilor străini nu ştie sau nu vrea să ştie istoria românilor. Am răbdat când nu am avut ce să facem, aşa cum au făcut şi alţii. Când ne‑au cerut turcii prima oară tribut nu am plătit nimic, sperând în îndreptarea lucrurilor în numele Crucii. Când presiunile au crescut, am dat câte o sumă modică, în chip de răscumpărare a păcii, dar apoi nu am mai plătit şi ne‑am revoltat. Revolta nu putea dura le nesfârşit, căci forţele otomane ne copleşeau, ne potopeau, ne jefuiau, ne înfrângeau. Nu se mai puteau lucra ogoarele, riscau să nu se mai primenească nici câmpurile şi, fără arat, semănat, prăşit şi cules, nu ne mai puteam câştiga pâinea noastră cea de toate zilele. Ameninţaţi de spectrul întreruperii ciclului vieţii, boierii se duceau cu jalba la domn, cerându‑i să oprească lupta şi să ceară pace, înainte de înfrângerea evidentă, plătind tributul şi punând oarecare condiţii. Condiţiile vizau conservarea autonomiei ţării, a domniei creştine şi pământene, a instituţiilor statului, a bisericii, adică a tuturor rânduielilor din veac. Turcul, de regulă, accepta, fiindcă era mai avantajat prin câştigarea paşnică a unor avantaje pe seama „ghiaurilor valahi”. După o vreme, padişahul, vizirii, paşalele de la Dunăre, din raiale şi din vilaietele vecine se obrăzniceau, creşteau pretenţiile, atacau mişeleşte, robeau, cereau tribut mărit etc. Atunci, tot boierii (dacă nu era vreun domn cu personalitate şi iniţiativă) îl capacitau pe voievod să pornească lupta şi să nu se lase călcat în picioare. De exemplu, puţină lume realizează că nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefan al V‑lea – poreclit Lăcustă (1538‑1540) şi prezentat de unii cronicari grăbiţi drept „păpuşă turcească” – a pornit răscoala de eliberare a Tighinei (pierdute de Petru Rareş, la finele primei sale domnii) în colaborare cu boierii Ţării Moldovei, gândind şi acţionând în solidaritate.
Şi tot aşa, cu revolte şi cu păci, cu răzvrătiri şi cu acorduri inegale (ca de la stăpân la supus), ne‑am construit viaţa de grup. Erau vremuri de ticăloşire a ţării, de lupte interne între partidele boiereşti, dar nu într‑atât încât să fie sacrificată ţara intereselor personale ori străine. Şi aşa, alternând rezistenţa cu înţelegerea (concilierea), românii au rezistat şi au existat (uneori la limita supravieţuirii), fără victorii zdrobitoare şi memorabile, dar şi fără trădări capitale şi umilinţe iremediabile pentru ţară.
Astăzi, în societatea post‑modernă, când unii constată „sfârşitul istoriei” (Fukuyama), ne este greu să mai percepem aceste experienţe ale trecutului. Unii spun, pe bună dreptate, că trăim o epocă numită a post‑adevărului, în care comunicarea nu mai serveşte, ca odinioară, explicării realităţii aşa cum este ea, ci construirii unei realităţi, aşa cum o vor protagoniştii mesajelor vizibile ori subliminale, transmise prin mass‑media. Prin analogie, nici realitatea trecută nu mai trebuie – în acord cu asemenea viziuni – reconstituită din surse (izvoare), în conformitate cu criteriul adevărului clasic, ci „inventată” uzând de imaginaţie, în funcţie de interese, de dorinţe personale ori colective, de scopuri vizibile sau ascunse, de gustul publicului actual.
Este drept că, de când este lumea, istoria se scrie şi se rescrie mereu, în funcţie de parametri numeroşi dar, până recent, istoricii de meserie (specialiştii) erau obligaţi de etica profesională să urmeze criteriul adevărului, adică al adecvării discursului lor cu realitatea zisă obiectivă din trecut. Azi, printr‑o abilă propagandă, trecutul este demonizat în fiecare clipă, iar viitorul apare mereu în culori sumbre, neclare, descurajante. Ce să mai spunem despre tabloul prezentului? Vezi adesea pe ecranele TV sau ale tabletelor, laptopurilor analişti politici, filosofi, psihologi, istorici, eseişti sănătoşi, şic îmbrăcaţi, plesnind de sănătate şi chiar de prosperitate, spunându‑ne apăsat cum nu mai avem niciun rost în ţara asta rea şi fără perspective, unde autostrăzile lipsesc, pădurile au dispărut, şcolile sunt proaste, spitalele murdare, profesorii şi medicii corupţi etc.
Ce să înţeleagă românii din aceste mesaje negative, descurajante, distructive? Ba, deunăzi, un admirabil profesor universitar încerca să ne convingă că, pe lângă nimicnicia noastră istorică, aproape genetică, azi ne pândeşte naţionalismul, gândul excesiv la ţară ori la patrie, egoismul nostru ancestral de români, ura faţă de alţii etc. Pe un alt post, un altul spunea că ne‑am dat totul pe nimic străinilor că, de fapt, nu mai avem ţară, adică nu mai avem ce să apărăm. Or, dacă trecutul ne‑a fost ticălos, dacă prezentul este precar şi nedemn, dacă viitorul este întunecat pe acest pământ al bunilor şi străbunilor, ce să mai facem pe‑aici? Cu asemenea mesaje, mulţi tineri români au mintea golită de conţinut, de cunoştinţe şi de valori deopotrivă şi sunt numai buni de manipulat. În minţile lor odihnite de ne‑şcoală, dar obosite de alţi stimuli, se poate sădi orice, adică ceea ce vor comunicatorii specializaţi. Inclusiv ura sau mai ales ura.
Nu cred că cineva deţine pe lumea asta monopolul iubirii, inclusiv al iubirii de ţară, dar monopolul urii – bine cultivat şi exhibat – îl au cu siguranţă anumiţi oameni şi anumite organizaţii, grupări, instituţii, asociaţii sau fundaţii. De aceea, eu cred că mai avem ceva de apărat şi anume şcoala şi educaţia sănătoasă. Omul se deosebeşte de animale, între altele, prin educaţie şi nu prin dresură. Cu un efort colectiv, am putea (re)construi educaţia din România, ca să clădim oameni cu morală şi caracter, oameni de omenie, conştienţi de rolul lor pe pământ şi în această ţară, „binecuvântată între toate de Domnul pe pământ” (Nicolae Bălcescu).