Eminescu nu a plecat
s-a risipit etern într-o floare albastră
în freamătul codrilor şi susurul izvoarelor
în mugetul mării şi plopii – cei totdeauna fără soţ
in strălucirea rece a luceafărului
şi aroma teilor înfloriţi
in tristeţea doinei şi sunetul buciumului
hăulind sara pe deal…
pentru ca nimeni
niciodată
să nu poată fi de-ajuns
El