Istoria e cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul”, afirma Nicolae Bălcescu, aducând în atenția lumii, atât de sugestiv, importanța cunoașterii istoriei.
Această „carte” ar trebui citită și digerată pe îndelete, de toți exponenții acestei nații… chiar dacă ea este scrisă de oameni aflați sub incidența timpului și a vremurilor.
În lumea meschină în care viețuim există și temerari care adună în sufletul lor comori pe care nu le îngroapă, ci le oferă lumii cu mult drag.
Unul dintre aceștia se dovedește a fi și Sergiu Botezatu care, prin intermediul Editurii „eCreator”, din Baia Mare, dă cititorilor un volum în versuri, o epopee, „Daciada – Getica – Dava”, o amplă lucrare bazată pe izvoare și însemnări istorice și extrem de elaborată.
Încă din „Incipitul” acesteia (ce se deschide cu versul eminescian „Trecut-au anii…”) intrăm într-o lume de legendă, istorie, poveste, meșteșugită în versuri lungi, bine gândite, culese, așezate ce dezvăluie lectorului o lume de viteji, de eroi care sunt strămoșii noștri („La Herodot aflăm că Geții au fost cei mai viteji din Traci / Și se mai știe că Romanii lor le spuneau – Eroii Daci // Ei, mari stăpâni ai existenței, milenii de-au trecut șuvoi / Ne copleșesc și azi în vise, în inimi sunt și azi cu noi”).
Un bun creștin, convins fiind că adevărul este Dumnezeu, autorul prezintă cu lux de amănunte toată trecerea prin lume a acestui popor destoinic, raportându-l la toate neamurile cu care a interferat de-a lungul veacurilor („Și Dumnezeu din nalte ceruri, pe ei să fie, i-a ales / Dintre cei muritori, cu stele să însoțească a lor mers. / Popor măreț, născut în glorii, popor al timpului stăpân, / Popor ce și-a croit avântul desăvârșitului destin”). Astfel purcede la crearea unui tablou de dimensiuni impresionante, pornind „Din visele Daciei” – „De Bello Dacico” – „Origini – Marele Imperiu Pelasg”, înspre o veșnicie fără cusur („Cât de frumoasă-i veșnicia pe vârfurile din Carpați, / Cu străvechimea moștenită de la pelasgi, mari împărați. / Cât de măreață-i veșnicia în a Carpaților destin / Ca o tăcere-nălțătoare, în ruga lăcașului divin”), aducând dovezi istorice în sprijinul celor scrise cu minuțiozitate. Evocarea unui „Trecut glorios” în „Dacia –
Țara Zeilor” în care „Zamolxis, Regele nostru, care e Zeu”, îi face pe vitejii daci egali cu zeii („Ce se-nălțau până la stele, aștri să fie și din cer, / Să lumineze cu-a lor vise al universului mister”), deasupra muritorilor de rând („Vorbesc de daci, despre-a lor vise și vitejia lor de zei, / Vorbesc despre-a lor nemurire, ce înălțării-a pus temei”), acaparând atenția celui care privește tabloul ce se completează temeinic cu faptul că ei au trăit pe un tărâm binecuvântat cu atâta frumusețe și bogăție spirituală (tradițiile și obiceiurile strămoșești, portul, dar mai ales limba care „e întâiul mare poem al unui popor” – după cum spunea Lucian Blaga), constituind chiar „Podul Soarelui” –„tradiția română despre podul construit de Soare pe Marea Neagră ori pe Dunăre, ne prezintă o lumină neașteptată, cu privirea la originea numirii Pontus, dată Mării Negre, în timpurile anteelene”.
Aflați într-un spațiu fără cusur, acela carpato-danubiano-pontic, beneficiind de resurse energetico-spirituale extrem de puternice, generate de munții enumerați cu generozitate, străbunii noștri în aură de zeități, au primit, parcă, toți câte un nor sau o stea de pe care veghează și astăzi („Eroii neamului – stelarii, pe cer cu stele-au fost pictați / Și pe icoana nemuririi, cu rugăciuni au fost sculptați”).
Menționând întinderea teritoriului pe care au viețuit („Din Carpați până în Rusia se întindea Pământul dac, / Cu-avântul cel străvechi de glorii-n adâncul Brazdei lui Novac. / Legendele române-afirmă: peste-al pământului mijloc, / Ea a fost trasă cu sudoare de Novac, gigantul prooroc”), luptele la care au luat parte și care le-au adus faima, faptele de vitejie, întrepătrunderea cu alte neamuri de viteji, zei, personaje fabuloase, îl țin pe cititor într-o permanentă mobilitate și acuitate.
Lectura se face cu sufletul la gură.
Aici te întâlnești cu mitologia greacă, romană, daco-getă, eroii aflându-se într-o peliculă ce se derulează continuu. Spațiul geografic este generos, fiind adus în prim-plan „Ceahlăul – Olympul preistoriei” („Din megalitic preistoric se-nalță visele la cer, / Să spargă nopțile tăcerii și să renască Lerul Ler. / Sculpturi în stânci, pe-nalte vârfuri, gravate de lumini și vânt, / Toate renasc cu demnitate, să cânte-al Daciei avânt. // Ceahlăul din toți este unul ce se-nalță peste timp, / Vestindu-ne c-a fost odată al preistoriei Olimp”), dar și alți munți și râuri cu conotații spirituale. De la mitologie la „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir („Ceahlăul din Carpații tainici, de Principele Cantemir / Mult în Descrierea Moldovei este slăvit și uns cu mir”), la egalitate cu Olimpul, Pindul și Pelia, Ceahlăul capătă dimensiuni impresionante, un fel de centru al Universului în jurul căruia se rotește lumea și vremurile.
Văzut ca Grădină a Maicii Domnului, teritoriul locuit de noi are toate atuurile de a fi dăruit veșniciei.
Dar „veșnicia s-a născut la sat”, după spusele lui Lucian Blaga, iar literatura populară a românilor are rădăcini incontestabile în străvechimea dobândită nativ.
Cuvintele „dor” și „doină”, baladele populare, doinele, strigăturile, chiuiturile, legendele, basmele, jocurile populare, sărbătorile creștinești sau cele de dinainte de Hristos, toate au fost create și păstrate cu sfințenie, transmise prin viu grai, apoi scrise, devenind istorie, istoria noastră unică și inegalabilă, pentru că ele ne aparțin numai nouă prin binecuvântările ce ni s-au oferit de către de Divinitate.
Repunerea în memoria colectivă a descoperirilor arheologice, a monumentelor istorice, a mănăstirilor, a unor pagini neștiute de mulți, îl situează pe Sergiu Botezatu în lumea „cronicarilor” ce au avut rolul de a lumina sufletul și ochiul cititorului descendent din spițe de viteji, îndemnându-l să se întrebe „Unde e Dacia?” – „Acolo unde începe istoria, nu mai e loc pentru cuvinte”: „Unde e Dacia? E-n ceruri, e-n veșnici și-n sacre legi, / E printre stele și în vise, pe-nălțătoarele poteci. // Unde e Dacia? E-n vise, spre care zboară-un Univers, / E în avântul veșniciei, pe drumuri de lumini ales, / Este la cumpăna speranței, pe vârful sacrului Olimp, / În rugile eternității și-nălțătorului ei nimb”. Burebista, Decebal, Traian, strămoșii noștri cărora le datorăm identitatea de români, ne obligă să îi urmăm într-ale „luptei vieții” (George Coșbuc), deoarece fundamentul pe care stăm este unul extrem de trainic („Noi ne-am născut ca să luptăm pentru dreptate / Și cu lumini să ne-nălțăm în vis / Și am învins și vom învinge-n toate”).
Frumos mesaj patriotic, de credință în adevăr ne transmite autorul acestei vaste epopei în versuri, înălțător strigăt pentru nemurirea neamului românesc, o lucrare ce merită a fi lecturată cu gândul binelui și înălțării în inimi.
Lectura ei să îți înnobileze sufletul, cititorule!
