Mai puțin poet, după cum este prezentat adesea în fișele biografice, ori „prizonier” al baremelor de corectare, căci are puține poezii ușoare, de adomit doruri înlăcrimate, Mihai Eminescu a fost și rămâne cea mai înalta conștiință a României, și chiar a Europei de odinioară, pentru aceia curajoși să înțeleagă rostirea noastră, în profunzimi, în interstițiile ei mlădioase. Centrul creației sale este confirmat de o poezie a conștiinței și revelației, de aceea este izolat în sudalme de către unii pseudo-intelectuali de azi, care nu se pot apropia de această flacără mistică, transcendentală. Și toți acești defăimători trebuiau să își găsească oponenții de valoare, în ceea ce eu consider că sunt „salvatorii” lui Eminescu.
Tragismul lui Mihai Eminescu nu a fost de natură psihică, fapt inexistent, cum s-a delirat peste decenii, ci de factură sufletească, în imposibilitatea de a consacra în spațiul românesc „romantismul” complex pe care îl propunea, în artă, cultură, naționalism autentic și credința blândă. Dovada în acest sens este energia muzicală, verbală a personalității sale care a emanat cuvinte, trăiri, universuri de o complexitate fără limb, într-un continuum de umanitate și divinitate, deopotrivă. Căci, dincolo de hiperbolă, ca figură de stil, Eminescu este crucea noastră de limbă și trăire matriceală, un dulce supliciu al scânteierii individuale.
Din acest motiv esențial, Mihai Eminescu a supraviețuit vorbelor și scrierilor potrivnice, de ocară, ale „criticilor” săi, în contemporaneitate ori posteritate. Producția editorială românească și internațională continuă să îi „salveze” biografia și opera atât de diversificate, greu de încadrat într-un singur gen artistic al literelor: poezie, proză, eseu, jurnalism, filozofie, sociologie și economie, spiritualitate. Această „zestre” Eminescu nu are finitudine, ea fiind pecetea sau matricea unei națiuni, și pentru aceia care văd mai departe, a unei Europe unite prin complexitate culturală și lingvistică. Imaginea lui Eminescu, în cărți, discuții, întâlniri tematice, evenimente muzicale și artistice (operă, balet, teatru, ecranizări), nu poate fi decât confirmarea unui spirit eminescian care trăiește în conștiința locului, precum, dacă îmi este permis, o credință în ceva mai bun decât timpurile însele, decât contestatarii săi și chiar lăudătorii săi, adesea, exaltați, intrați în transa unui crez misterios.
Salvatorii
Se va vedea, deci, că apărătorii lui Mihai Eminescu au fost mereu mai mulți și mai valoroși, din punct de vedere moral, decât detractorii săi vocali, vremelnici și apăsați de uitare. Voi prezenta, pe scurt, câteva nume din galeria „salvatorilor” săi. Unul dintre „salvatorii” postumi ai lui Eminescu este celebrul bibliofil Ion. C. Rogojanu, cel care a conceput la Botoșani „biblioteca Eminescu”, cu peste 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu. O altă figură legendară a Iaşiului, unul dintre cei mai cunoscuţi anticari din ţară şi cel mai important colecţionar al operelor lui Mihai Eminescu, a fost Dumitru Grumăzescu, deținător a peste 10.000 de exemplare din diferite surse: cărți, ziare, reviste, ilustraţii, cărţi poştale, medalistică.
Literați români și străini și-au dedicat existența directă și intelectuală operei eminesciene, în toată complexitatea sa. Aceștia i-au mers pe urme, în țară sau în arhive de peste hotare, pentru a descifra, precum Ariadna, firele unei biografii care pot arăta ieșirea spre adevăr. Ioana Both, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Caracostea, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Rosa del Conte, Iulian Costache, Petru Creția, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dumitru Irimia, Perpessicius, Dumitru Murărașu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Augustin Z.N. Pop, Elena Tacciu, Călin Teutișan, Dimitrie Vatamaniuc, Nicolae Georgescu, Constantin Barbu – sunt câțiva dintre „eminescologii” de cursă lungă, până la sfârșit, ai salvării lui Eminescu din uitare și relativizare. Opera lor editorială și culturală însumează mii de volume circumscrise unui singur om, care a fost lăsat să trăiască prea puțin, înainte, poate, de a ieși în lume cu geniul său.
Vârfurile eminescologiei merită, cu această ocazie, aduse în reamintire. Eminescolog și reputat filolog, care s-a dedicat operei și biografiei eminesciene vreme de treizeci de ani, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a înțeles importanța geniului cu care a fost înzestrat omul Mihai Eminescu, și a reușit să îl redea, în studiile sale, din multiple perspective: literar, biografic, critic. De menționat titlurile cercetărilor sale, intrate în circuitul cultural românesc: Eminescu (1964), Eminescu – cultură și creație (1976), Eminescu și romantismul german (1986, reeditare 1999), Eminescu. Viață – Creație – Cultură (1989). Perspectiva domniei sale asupra operei eminesciene a fost mereu călăuzită de un crez cald, luminos. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea să aprindem o lumânare în memoria lui Eminescu, și după aceea să vedem rezultatul.
„Mi se pare interesant de recitit poemul “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” Zoe Dumitrescu-Bușulenga (sursa: https://www.mihai-eminescu.ro/tag/zoe-dumitrescu-busulenga/?print=print-search).
Atracția față de universul eminescian nu a stârnit doar interesul criticilor români, dar, în mod miraculos, al celor veniți din spații occidentale deja consacrate valoric. Din Italia, Rosa del Conte devine unul dintre cei mai importanți eminescologi, autoare a unor studii ce privesc opera lui Mihai Eminescu, în special volumul Eminescu sau despre Absolut (Mihai Eminescu o dell‘ Assoluto, Modena, S.T.E.M., 1961). Din India, Amita Bhose – scriitoare, cercetătoare, traducătoare, profesoară de bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană, se stabilea în România, în 1971, pentru ca în 1975, sub conducerea prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga, să își susţina teza de doctorat cu tema „Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu”. Teza de doctorat a fost publicată, în 1978, sub titlul „Eminescu şi India”, studiu amplu și inedit al relaţiilor culturale și mitice între spațiul hindus și opera lui Mihail Eminescu.
Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânță adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru țâșnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizație tânără și nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură și de severă tradiție. Ca și Luceafărul său, și lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă. – Rosa Del Conte
Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa. – Amita Bhose
În deceniile din urmă, filosoful și criticul literar Constantin Barbu, unul dintre cei mai buni eminescologi, de talie mondială, anunța că „a venit vremea lui Eminescu”, iar opera sa dedicată lui Mihai Eminescu însumează, deja, aproape 30 de volume. În seria de 20 de volume, denumită Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu), cercetătorul, după studierea arhivelor oficiale din întreaga lume, ilustrează cu înscrisuri unicat cum Eminescu a fost un „martir”, un sacrificat ce a învins determinismul istoric și falsa voință de mecenat al lui Titu Maiorescu, precum și piedicile venite din partea Regelui Carol I.
Eminescu este înstructurat românității. Într-un fel vorbim limba genială forjată de poet. Eu îl numesc pe Eminescu scriitor historial, înțelegând prin historial scriitorul transgresor, adică are acel mental care traversează secolele istoriei și în palierie și în viitor. Faptul că magia lui Eminescu îi atinge pe români se poate explica prin genialitatea peceții lui lingvistice, prin adevărul pe care l-a slujit (implicit ființa și realitatea – fiindcă ele sunt identice adevărului), prin codul pe care l-a ghicit [….] „Codul” înseamnă gramatica ritual-nihilistă care a absorbit și adăpostește în ea tot ceea ce este abisal într-un om drept, bun, adevărat.
O categorie aparte de „salvatori” eminescieni pot fi denumiți, pe drept cuvânt, recitatorii săi din toate timpurile, traversând regimurile regale, dictatoriale, apoi democratice. Și totul, pentru ei, continuă, vectorial, în timpul etern, în fluxul existențial. George Vraca, Ludovic Antal, Emil Botta, Clody Bertola, Ovidiu Iuliu Moldovan, Adrian Pintea, Ion Manolescu, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Florian Pittiș, Constantin Codrescu, Leopoldina Bălănuță, Ion Caramitru – fac toți parte dintr-o serie magică de actori care au căutat, personal, ad libitum, temperatura și temperamentul eminescian: iubire, revoltă aprigă, înțelepciune, credință. Fiecare dintre ei l-a modulat pe Eminescu, apropiindu-l de sine, apropriindu-l, chiar, până la identificare. Când mai joase, când mai înalte, când mai terne sau apăsate, melodioase sau cathartice, glasurile lor au vibrat pe orizontală, ințial, pentru ca, apoi, în succesiuni, să atingă Verticala.
Exemplele sunt de necuprins, însă risc nominalizarea în parte! Actorul si șansonetistul Sergiu Cioiu, de pildă, este insular în acest cor de îngeri ai recitării, datorită acuității simțirii, captând melancolia romantică, dar nu lipsită de luciditate, a acelui Eminescu etern și răscolitor, profund dincolo de cuvântul vizibil, prin muzicalitate și tematizare, prin stare și încântare.
În poezia „Melancolie”, mai ales în varianta muzical-poetică, din recitalul marca Dan Grigore-Ion Caramitru, călătoria spre timpul lui Eminescu este absolută. Aici, pianul atinge un fior al sensibilității extreme, îngemănându-se perfect cu starea de grație a Poeziei, încât, pentru o clipă prelungă, simți că Eminescu se aude, se vede….”Melancolie” devine, astfel, un necrolog complex al vieții și morții, încheiat caleidoscopic cu apoftegma finitudinii, regenerată aici într-un perfect (supra) compus: „parc-am murit demult”.
Neinclus în audioteci, neștiut, nemurmurat, apărut târziu în recitările publice, însă cel mai bun dintre recitatorii și trăitorii de poezie, peste toți, actorul Emil Boroghină rămâne singurul care, parcă, a aflat taina lui Eminescu, redând magia către cei aleși, dincolo de evuri. Înregistrările TV redau o fărâmă, un sfert, poate, din energia locului, din ce se plăsmuiește pe scenă și dincolo de ea. La actorul Emil Boroghină, recitarea din Eminescu în spectacolul recitativ „Recitindu-l pe Eminescu„, nu este textuală, ci o energie a unui gând etern, o cuminecare desprinsă dintr-un spațiu plin de volute!
A-l înțelege pe Eminescu, în definitiv, înseamnă a-l citi direct, virginal, neamplificat de voci mincinoase, și cu un efort de altă natură, de a-l „locui” continuu, în bucuria și durerea sa, în lumina și luciditatea sa iradiantă, trans-temporală. Când Eminescu se ipostaziază în eretic, în „Nu cred nici în Iehova”, asistăm la lupta interioară a psalmistului care caută talazurile și orizontul interioare. Fluiditatea infinitivală și infinită din versurile „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” și „totuși e trist în lume„, ori „parcă am murit demult” redă vigoarea conștiinței, gradul ei maximal de fericire și abis existențial.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.
Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.
(Mircea Eliade)
Gingaș, tensionat, vizionar, tragic și fericit, melancolic și de blanda veselie. Ființa lui e permanent reală în imaginația noastră.
(Nichita Stanescu)
Eu cred, totuși, că Eminescu a murit, cel amorezat, ca un nebun, de Veronica Micle. Eu cred că acel Eminescu, urât de unii contemporani și inamici politici nu mai există. A murit, de asemenea, ultimul Eminescu, cel bolnav sau lovit cu piatra. Toți acești „Eminescu” au murit demult, când clepsidra s-a întors, ireversibil, împotriva tuturor acestor evoluții temporale. Iar noi, urmașii, buni și răi, încercăm să-l reconstituim din fragmente și scrisori, articole și poezii. Este, totuși, prea puțin în raport cu moștenirea infinită pe care a lăsat-o spiritul său în conștiința culturii române. Astfel, dacă nu ne aducem aminte de Eminescu, citindu-l cu alți ochi, atunci nu ne rămâne decât să fim nisipul din clepsidră…
De aceea, afirm, în deplină conștiință și cu fanatism, că „Ich bin” / „je suis” / „I am”, „Yo soy„, eu sunt Eminescu!
