Margareta Pâslaru (9 iulie 1943 –
Cântăreață și actriță de succes, Margareta Pâslaru pare să-și fi creat un „turn de fildeș”, în care își adună speranțele, visele, idealurile, iar chipul său reflectă temeritatea acestui gest insolit, nu lipsit de umanitate. Prezența pe ecranele de celuloid a fost arară, însă, de fiecare dată a fost de neuitat. A fost, mai întâi, „o fată fermecătoare”, într-un film surprinzător de profund, pentru ca în filmul Elisabetei Bostan, „Veronica”, să creeze o adevărată „Mary Poppins” de România. Energică, încântătoare, „fermecătoare”, Margareta Pâslaru, cândva o trend-setter-iță, rămâne fidelă unei taine proprii.
În peisajul muzicii românești, puține nume strălucesc cu aceeași intensitate precum Margareta Pâslaru. Artist complet, personalitate complexă, spirit vizionar – toate aceste trăsături definesc o carieră care a sfidat timpul, adaptându-se mereu, fără să își piardă autenticitatea. Ceea ce o face cu adevărat remarcabilă nu este doar longevitatea, ci capacitatea de a inova constant, de a se reinventa fără a-și trăda stilul inconfundabil.
Debutul său în anii ’60 a marcat o ruptură de tipar într-o epocă dominată de convenții și conformism. Cu un timbru aparte, inconfundabil, și o prezență scenică magnetică, Margareta Pâslaru a adus un suflu modern muzicii ușoare românești. Interpretările ei, fie ele sensibile sau energice, trădează un dramatism interior controlat cu grație. Cântece precum „Chemarea mării”, „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi” sau „Diamant fermecat” rămân repere sonore ale unei generații.
Dar Margareta Pâslaru nu a fost doar cântăreață. A fost actriță, compozitoare, textieră, regizoare de televiziune și implicată în numeroase proiecte sociale. În fiecare rol pe care și l-a asumat, a pus pasiune, disciplină și o clarviziune rar întâlnită. Într-o lume artistică în care rutina poate ucide creativitatea, ea a ales mereu provocarea și experimentul. A compus pentru copii, a interpretat lieduri, a înregistrat albume cu tentă jazzistică, a recitat poezie și a susținut tinerii artiști.
Ceea ce impresionează profund este modestia cu care își poartă gloria. Margareta Pâslaru a refuzat să-și transforme numele într-un produs comercial. A preferat eleganța discreției, demnitatea retragerii parțiale din lumina reflectoarelor atunci când condițiile nu mai favorizau arta autentică. Iar în spatele acestui pas aparent tăcut, a continuat să creeze, să compună, să doneze drepturile de autor în scopuri caritabile.
Margareta Pâslaru este mai mult decât o legendă vie – este un model de verticalitate artistică și umană. Într-o epocă în care efemerul e ridicat la rang de idol, ea rămâne dovada vie că talentul real și integritatea pot dăinui. Cronica carierei sale este, de fapt, o lecție despre cum arta adevărată înseamnă și responsabilitate, și curaj, și credință în frumos.
Faptul că publicul meu îmi apreciază artă, dăruirea și pasiunea, îmi dă satisfacția lucrului bine făcut. Abordarea multiplelor activități artistice de la muzică la film, teatru și folclor, compoziții și texte proprii, crearea costumelor și regie de televiziune au satisfăcut pe rând exigența crescândă a mai multor generații de spectatori. Începe un nou capitol în viața mea, acela în care îmi împărtășesc experiența tinetilor dotați.
Florin Piersic (27 ianuarie 1936 –
Jovial, cuceritor și povestitor al propriei biografii, Florin Piersic a coborât de atâtea ori de pe scenă, pentru ‘a juca’ printre oameni, pentru a emoționa pe scena mai mare, în lung și lat. Calitățile și defectele sale sunt armele unei autoexplorări unice în spațiul nostru artistic, de asemuit, poate, cu magia actorilor ruși, telescopați ca niște luceferi. Actor deopotrivă versatil și complex, îmbinând forța cu pasiunea, lacrima cu scuipatul semințelor, și culminând în dese îmbrățișări – la aniversare. Printre muritori, Florin Piersic împlinește anii senectuții, țînând încă eternitatea pe loc, precum toți seducătorii orizontului uman.
Într-o lume grăbită, în care valoarea se măsoară tot mai des în aplauze scurte și vizualizări rapide, Florin Piersic rămâne o prezență monumentală. Actor de teatru, film și televiziune, povestitor cu har, personalitate de o generozitate cuceritoare, Florin Piersic este sinonim cu farmecul viu al artei actoricești românești. În jurul său s-a construit un mit, dar mitul nu a fost niciodată artificial. S-a născut firesc, din talent, muncă și o carismă unică.
Născut la Cluj, format în școala clasică a teatrului românesc, Florin Piersic s-a impus rapid printr-un stil inconfundabil: un amestec de noblețe, umor, sensibilitate și forță. Nu juca doar un rol – devenea personajul. În piesele clasice, în comedii sau drame, pe scenă sau în fața camerei de filmat, prezența lui este imposibil de ignorat. Privirea pătrunzătoare, vocea caldă și expresivă, gestul larg – toate construiesc un actor total.
Filmele în care a jucat, precum „Haiducii”, „Mihai Viteazul”, „Pintea”, „Colierul de turcoaze” sau „Mărgelatu”, nu sunt doar producții cinematografice, ci adevărate părți din patrimoniul cultural românesc. El a dat viață unor eroi ai trecutului, dar și unor oameni simpli, transformați în figuri legendare prin interpretarea sa.
Pe scenă, Florin Piersic este o forță a naturii. Spectatorii nu vin doar să vadă o piesă, ci să-l asculte, să fie martori la o întâlnire cu un povestitor al sufletului. Serile în care urcă pe scenă devin sărbători. Nu grăbește niciodată finalul, pentru că fiecare cuvânt spus, fiecare gest, fiecare pauză respiră viață, emoție, adevăr. Iar când începe să povestească – despre viață, colegi, iubiri, întâmplări haioase – timpul pare că se oprește. Este una dintre puținele persoane care pot transforma o simplă anecdotă într-un act artistic.
Dar dincolo de aura vedetei, Florin Piersic este, în esență, un om cald, apropiat de oameni, generos și sincer. Nu pozează în „marele actor”. Dragostea publicului vine firesc, ca un reflex de recunoaștere a autenticului. Iar el o răsplătește mereu cu emoție și respect.
Florin Piersic nu este doar un actor care a marcat o epocă – el este o epocă. O voce care se aude dincolo de timp. Un simbol al teatrului viu, al filmului românesc și al unei arte în care sufletul confesiv este întotdeauna personajul principal.
Nu cred că aș schimba nimic. Atât aș schimba, dacă poți să mă crezi. Aș da orice, ca să mă mai întâlnesc cu părinții mei. A fost, poate, cea mai tristă poveste din viața mea faptul că am pierdut-o pe mama și l-am pierdut pe tata. Sincer să fiu cu ține și cu cei care mă ascultă, când am recitat prima dată poezia lui Adrian Păunescu, „Repetabila povara”, ei erau în sală. Și eu am avut senzația atunci că sunt atât de emoționați, iar ei erau în lacrimi când am spus-o, încât am spus „O să o mai spun de multe ori„. Nu am știut că va veni o zi când va trebui să o recit, dar ei nu vor mai fi acolo.
Silvia Popovici (7 mai 1933 – 16 septembrie 1993)
:format(jpeg):blur(1):quality(80)/http://www.bzi.ro/wp-content/uploads/3/128/Silvia_Popovici.jpg)
Un portret în replici, la remember, al unei mari doamne a filmului și teatrului românesc: fragilă și gingașă în tăria sa de caracter, cu privirea aceea fixă care cere iubire și durere, alint și despărțire. Adesea, prezența sa în cadru, când reflecțiile marcau, tematic, opera filmică sau teatrală, era sinonimă cu o admirabilă pagină de roman. Cu un facies nordic și un temperament dramatic, rusesc, Silvia Popovici permanentizează în conștiințe drept o anti-divă, discretă și puternică, mai degrabă răvășitoare în discreția gesturilor și strigătelor sale. Nu cunoștea banalitatea, ci căuta, se pare, o lumină incandescentă….
Silvia Popovici rămâne, chiar și astăzi, o prezență tulburătoare în memoria teatrului românesc. Privirea ei pătrunzătoare, vocea profundă și eleganța naturală au construit o actriță care nu a jucat roluri – le-a trăit cu o intensitate ce părea că sfidează limitele scenei. Fie că apărea pe ecranul cinematografului sau în luminile discrete ale teatrului, Silvia Popovici aducea cu ea o forță interioară de neegalat, îmbrăcată în rafinamentul unei femei cu har.
Născută în 1933, într-o Românie aflată între lumi, Silvia Popovici a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București și s-a impus rapid ca una dintre vocile cele mai puternice ale generației sale. A fost actrița pentru care textul clasic sau contemporan devenea pretext de revelație artistică. Rolurile din piesele lui Shakespeare, Cehov, Ibsen sau ale autorilor români nu erau doar interpretări – erau mărturisiri.
Silvia Popovici întruchipa cu aceeași ușurință noblețea și vulnerabilitatea. Avea o prezență scenică gravă, dar deloc rigidă – o feminitate profundă, uneori tragică, alteori tandră, întotdeauna autentică. În fața publicului, devenea oglinda emoției pure. Rămâne memorabilă în roluri precum Eliza Doolittle din „Pygmalion”, dar și în drama „Cei care plătesc cu viața”, unde expresivitatea ei a fost comparată cu marile actrițe europene.
Dincolo de scenă, Silvia Popovici a fost o intelectuală discretă, profund implicată în cultura timpului ei. A refuzat superficialitatea, a trăit arta cu sobrietate și cu un devotament aproape religios. A fost o voce a sensibilității feminine într-un teatru în care, adesea, femeile erau reduse la tipare.
Cariera ei nu a fost una lungă, dar a fost densă, intensă, irepetabilă. A murit mult prea devreme, în 1993, lăsând în urmă un gol în teatrul românesc, dar și o moștenire emoțională imposibil de înlocuit. A fost una dintre acele artiste care nu au nevoie de afișe sau reclame – este de ajuns să-i rostești numele pentru ca amintirea talentului ei să strălucească din nou.
Silvia Popovici nu a fost o vedetă – a fost o conștiință artistică. Un chip în care teatrul românesc și-a văzut propriile fragilități și aspirații. O prezență care a arătat că adevărata măreție nu are nevoie de gesturi teatrale – ci doar de sinceritate, profunzime și lumină interioară.
Înveţi un rol, ieşi pe scenă, îl debitezi şi mai eşti şi aplaudat… Dar cu cât efort — care nu trebuie să — care nu trebuie să se vadă — câte sentimente — care nu sunt întotdeauna ale tale dar trebuie să le descoperi în tine, care eşti unul singur şi nici asta nu e bine să se vadă, nu e bine să te vezi tu, ci el, personajul, de fiecare dată altul şi de fiecare dată scos din tine. Odată cu nervii tăi… N-aş vrea să am aerul că mă plâng. Nu poţi cârti împotriva a ceva ce te ţine în viaţă, oricât ar fi să te coste. Vroiam doar să spun că nu e o meserie uşoară cum pare la prima vedere. Şi poate că vroiam să mai pledez o dată pentru ideea actorului ca element al creaţiei şi nu ca executant al unor comenzi. Nu-mi p!ace ideea de executant şi pentru că ea presupune o placiditate cu care nu pot fi de acord. E adevărat că el, actorul, nu-şi pune în circulaţie ideile proprii, ci e limitat la rolul de a transmite ideile autorului şi regizorului. Dar pentru ca să transmiţi nişte idei, trebuie mai întâi să le recepţionezi, să devină ale tale. Mai mult: să le adânceşti, să le duci mai de parte.
Adrian Pintea (9 octombrie 1954 – 8 iunie 2007)
În creațiune există imperfecțiuni, mici ‘scăpări”, care devin genialități sau suflete atemporale, mistuite de timpul trăirii lor. Nu cred că Adrian Pintea ar fi trebuit să se nască, cu atât mai mult să dispară ! A fost un om venind spre teatru și s-a ascuns în personaje, nelăsând ca personalitatea să îi fie răpită de ego. Scena, deci, a fost prea mică pentru puterea sa de vibrație, de comunicare/cuminecare. Adrian Pintea a fost un Eminescu-actor, o extensie a poetului pe care l-a divinizat dintr-un motiv ciudat, poate chiar tainic, irațional pentru mintea umană. Pentru Timpul însuși, fără echivoc. Arta sa a fost arta actorului în proximitatea desăvârșirii….
În istoria teatrului românesc, sunt actori care cuceresc scena prin forță, prin umor, prin spectaculozitate. Și sunt alții, mai rari, care impresionează prin profunzime, rafinament și o intensitate tăcută. Adrian Pintea a fost unul dintre aceștia. Un artist care nu impunea prin gesturi mari, ci printr-o prezență magnetică, plină de mister. Era suficient să tacă – și deja transmitea mai mult decât alții în monologuri întregi.
Născut în 1954, Adrian Pintea a fost un actor complex, cu o cultură solidă și o sensibilitate aproape irespirabilă. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, a devenit în scurt timp un nume de referință pentru o întreagă generație. De la primele apariții, publicul și critica au remarcat privirea sa pătrunzătoare, vocea caldă, controlată, și un joc interiorizat, modern, ce amintea de marile școli actoricești europene.
În film, Adrian Pintea a strălucit în roluri istorice și dramatice: „Iancu Jianu, haiducul”, „Iancu Jianu, zapciul”, „Făclia din livada cu meri”, dar și în filme poetice sau simbolice, unde profunzimea sa interioară dădea personajelor o aură aparte. Nu juca niciodată superficial – fiecare gest, fiecare replică venea dintr-un loc sincer și neliniștit al sufletului său.
Pe scenă, Pintea nu era doar un actor – era o prezență. În Hamlet, Romeo și Julieta, Dama cu camelii sau Richard al III-lea, el a oferit interpretări memorabile. Nu căuta gloria facilă. Nu accepta compromisuri. Trăia teatrul ca pe o formă de viață intensă, spirituală, adesea dureroasă. Era cunoscut pentru exigența cu sine, dar și pentru generozitatea față de colegi și studenți.
A fost, de asemenea, un pedagog valoros la UNATC, un profesor care cerea mult, dar dădea și mai mult. I-a învățat pe tineri nu doar să joace, ci să gândească, să simtă, să respecte scena ca pe un altar. Cei care l-au cunoscut vorbesc despre el ca despre un om discret, uneori melancolic, dar cu o noblețe rară și o demnitate care inspira.
Moartea sa prematură, în 2007, a lăsat teatrul românesc mai sărac, dar și mai conștient de ce înseamnă arta autentică. Adrian Pintea nu a fost niciodată un actor al spectacolului superficial. A fost un actor al profunzimii, al introspecției, al adevărului. A fost un artist al tăcerii grăitoare.
Astăzi, chipul lui, vocea lui, jocul său rămân vii în amintirea celor care iubesc teatrul adevărat. Adrian Pintea a fost și va rămâne o lecție de finețe artistică, de sobrietate emoțională și de frumusețe interioară. Un cavaler discret și regal al scenei românești.
Am ajuns la concluzia că e important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenței, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica și vizavi de care nu poți să reacționezi decât afișând o detașare ironică. Asta atunci când nu-ți explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală și de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic. Eu cred că la ora asta națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori și mă-ntreb ce visează și m-apucă spaima.
Marga Barbu (24 februarie 1929 – 31 martie 2009)
„Turbată” și greu de încadrat în tipologiile epocii, Marga Barbu a fost mai aproape de temperamentul Olgăi Tudorache, prin privire și tonalități, dar plusul de îmbrățișări haiducesti, în sărutări furibunde contribuie la portretul său acvilinic, impetuos și nobil, în cele din urmă. În galeria marilor actrițe merita a fi ipostaziată ca o Doamnă.
Există actrițe care farmecă prin delicatețe, altele prin forță sau mister. Marga Barbu le-a reunit pe toate, construindu-și o carieră care a trecut dincolo de epoci și genuri, impunându-se ca simbol al feminității puternice și al eleganței dramatice. În filmul românesc, chipul ei este sinonim cu noblețea, seducția și demnitatea – trăsături rare, greu de jucat, dar care la ea păreau să vină din fire.
Născută în 1929, Marga Barbu a fost o prezență distinctă încă de la începuturile carierei sale. Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, și-a făcut debutul în anii ’50, dar consacrarea avea să vină odată cu seria de filme istorice și de aventură, unde a creat personaje memorabile, devenite parte a imaginației colective. A rămas în memoria colectivă mai ales prin personajul Anița din seria „Haiducii” sau rolul emblematic, fără îndoială, Agatha Slătineanu, misterioasa și inteligenta parteneră a lui Mărgelatu.
Cu o frumusețe rece, aristocratică, cu o privire calmă dar impenetrabilă, Marga Barbu a reușit să contureze o femeie deopotrivă puternică și vulnerabilă, stăpână pe sine, dar profund implicată în evenimentele unei epoci zbuciumate. Într-o cinematografie unde rolurile feminine erau adesea limitate la tipare, ea a adus nuanță, profunzime și demnitate.
Noi toţi actorii suntem un fel de vulcani care dorm, apoi erup. Când te aştepţi mai puţin sau nu te mai aştepţi deloc, erup. Adevărul e că niciodată nu poţi să ştii de ce este în stare un actor, până nu-l provoci. Mi s-a întâmplat şi în teatru să observ situaţii similare la colegii mei, care m-au surprins, uneori atât de plăcut, cu un rol despre care eu nici nu visam că l-ar putea face astfel… Întotdeauna am spus: regizori, provocaţi actorii!
Ovidiu Iuliu Moldovan (1 ianuarie 1942 – 12 martie 2008)
Există actori care vorbesc cu vocea, și actori care vorbesc cu tăcerea. Ovidiu Iuliu Moldovan făcea parte din cea de-a doua categorie, dar când rostea, cuvântul devenea sacrament. Într-o lume teatrală adesea grăbită să impresioneze, el impunea o liniște aparte – o tăcere care pregătea sufletul pentru revelație.
Născut în 1942 la Vișinelu (jud. Mureș), Ovidiu Iuliu Moldovan a fost una dintre cele mai rafinate conștiințe artistice ale scenei românești. Absolvent al IATC, a pășit în teatru nu cu ambiție, ci cu credință. Pentru el, actoria nu era o profesie, ci un mod de a fi, o cale de a sluji spiritul prin cuvânt, prin gest, prin tăcere. Avea o prezență gravă, uneori copleșitoare, dar niciodată teatrală în sensul convențional. Vocea sa – caldă, profundă, cu o muzicalitate rară – părea făcută să rostească poezie, adevăruri înalte, texte care depășesc cotidianul. Nu întâmplător, una dintre cele mai cunoscute activități ale sale a fost recitarea poeziei naționale. În interpretarea lui, Eminescu sau Blaga nu erau recitați – erau trăiți. Respirațiile lui Moldovan deveneau parte din vers.
Pe scenă, a interpretat zeci de roluri, dar toate păreau purtate cu aceeași solemnitate interioară. Nu era un actor care seducea prin artificiu, ci unul care dezvăluia prin profunzime. În Regele moare de Ionesco, în Richard al II-lea, în piesele lui Camil Petrescu sau Sorescu, Ovidiu Iuliu Moldovan a adus mereu un strat de gând, o tensiune intelectuală rară.
În film, l-am văzut mai rar decât am fi meritat. Dar atunci când apărea – precum în Un bulgăre de humă, Falansterul, Păcală se întoarce, sau Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu – păstra aceeași demnitate aparte, aceeași noblețe a rostirii, aceeași forță tăcută care nu putea fi confundată. Era un actor al verticalității.
Puțin mediatizat, retras, uneori chiar ascetic în prezența publică, Ovidiu Iuliu Moldovan a fost însă iubit de publicul care știa să asculte și să simtă. A fost un artist care nu căuta aplauzele – dar le primea în picioare, pentru că făcea parte dintr-o categorie rară: aceea a marilor tăcuți ai scenei, cei care nu joacă pentru spectacol, ci pentru adevăr.
S-a stins în 2008, discret, așa cum a și trăit. Dar vocea lui – înregistrată în spectacole, filme sau emisiuni de poezie – continuă să răsune ca o mărturie a ceea ce înseamnă cu adevărat arta rostirii. Într-o lume a zgomotului, Ovidiu Iuliu Moldovan rămâne o oază de verticalitate, de tăcere profundă și de cuvânt rostit cu sacralitate.
Captând genialitatea lui Eminescu, blândețea și revolta sa, luciditatea și raționalitatea, iubirea, patima năvalnică, și mai ales o picătură de aur pur din fluxul de conștiință al Creatorului și Creatiunii – a fost odată și nepierind vreodată omul-actor Ovidiu Iuliu Moldovan (nume și prenume de gintă latină), un nobil englez fără armură și regat, posedat, parcă, de sensuri și adevăruri de foc grecesc, continuu, nemărginit și desprins, încă din viață, de măști și iluzii. Cel dintâi actor văzut și o pulsație a privirii care nu mi s-a stins nicicând….
Sunt un actor care, atât în teatru cât şi în film, am lucrat cu plăcere şi cu rezultate bune, numai atunci când am un climat plin de prietenie, afecţiune, căldură umană şi respect camaraderesc. În afara acestei ecuaţii, n-am simţit decât crispare, rezerve, inhibiţie. lar actul artistic arăta în consecinţă. Tandreţea omenească şi artistică este o condiţie sine qua non în meseria noastră. Pentru că actul artistic este un act de predare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma şi sursa noastră importantă este sufletul. El trebuie întreţinut, cultivat, altfel se sclerozează ca orice organ nefolosit. Relaţiile, deci, trebuie să fie deschise. Orice rezervă este un agresor al creaţiei.
Valeria Seciu (1 august 1939 – 6 septembrie 2022)
Într-un teatru adesea dominat de forță, de prezență explozivă și de gesturi mari, Valeria Seciu a venit ca o șoaptă. Și tocmai această șoaptă, atât de fragilă și de profundă, a rămas în memoria celor care au avut privilegiul de a o vedea. Actriță a introspecției, a dramatismului discret, a emoției distilate până la esență, Valeria Seciu a fost – și rămâne – o lecție vie de rafinament artistic.
Născută în 1939, formată la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, ea a pătruns în teatru cu o sensibilitate aparte, o combinație rară de candoare și luciditate. Fără a-și striga niciodată prezența, a ajuns să ocupe un loc aparte în conștiința publicului printr-o constanță aproape monahală în slujirea artei.
Pe scena Teatrului Național, apoi a Teatrului Mic, Valeria Seciu a întruchipat personaje dintre cele mai diverse, dar toate unite printr-o trăsătură comună: sinceritatea profundă. Fie că juca Cehov, Shakespeare, Pirandello sau autori români contemporani, aducea cu ea o tăcere grea de sensuri și un adevăr care tăia în carne vie. În Nora de Ibsen, Trei surori, Elisabeta I, sau Maica Teodosia, fiecare rol devenea un univers dens, plin de nuanțe.
Privirea ei, mereu ușor melancolică, gesturile reținute, dar încărcate de tensiune interioară, au creat un stil inconfundabil. Nu juca pentru a impresiona – juca pentru a dezvălui. Era genul de actriță care făcea dintr-o pauză scenică o revelație, dintr-o respirație – o răsturnare de sens.
În film, deși mai puțin prezentă decât pe scenă, Valeria Seciu a lăsat o amprentă puternică. Aparițiile sale în Meandre (alături de Octavian Cotescu), Aripile, Înainte de tăcere, Lumina palidă a durerii sau Furtuna sunt toate mărturii ale aceleiași forțe interioare care se manifestă în forme tăcute, dar copleșitoare. A fost actrița care nu joacă un rol, ci îl trăiește, îl poartă în tăcerea privirii, în frământarea sufletului nerostit.
Valeria Seciu a fost și una dintre cele mai mari voci ale teatrului radiofonic. Acolo, fără sprijinul imaginii, a reușit să transmită întregi lumi interioare doar prin inflexiunea glasului și tăcerea dintre cuvinte. O actriță cu o muzică interioară rară, care transforma fiecare replică într-o confesiune.
Retrasă discret din viața publică, după moartea soțului ei, Octavian Cotescu, și mai ales în ultimii ani, Valeria Seciu a continuat să rămână un reper moral și artistic. Nu a jucat pentru glorie, nici pentru lumina reflectoarelor. A jucat pentru Adevăr. Iar acesta se simte în fiecare imagine, în fiecare înregistrare, în fiecare amintire păstrată de cei care au fost martori la miracolul Valeria Seciu.
Valeria Seciu s-a născut într-o zonă a stărilor interioare contradictorii. România nu pare să cuprindă această forță atât de ….fragilă a prezenței sale, cu accente slave și chiar asiatice. Filmele și piesele de teatru sunt dovada unei stări retrase, tăcute, când, brusc, irumpe adevărul, revoltă, conștiința. Valeria Seciu este sinteza propriilor roluri de altădată: decență, liniște și o respirație morală, apolinică.
A fost o flacără discretă într-un teatru adesea orbit de focuri de paie sau comete pasagere. Și exact de aceea arde mai puternic în memoria colectivă.
Mulți ne socotesc fragili și dificili și „prea artiști”. Ca oameni, nu dorim mai mult decât ceilalți. În zona creației însă, a avea „climat” poate însemna, spre mirarea unora nu neapărat confort, bună înțelegere, dulce curgere de timp. Pentru mine, climatul e suma celor care mă mișcă, mă cresc, care mă silesc să iau seama. E tensiune, e adevărată căutare a sensului artistic. Climatul, iată, nu e liniște ci dimpotrivă, miile de nuanțe, unele dintre ele abia perceptibile, ruperea încremenirii din gând, depășirea vechilor tipare verificate ca fiind sigure, ca mergând la sigur.
Mircea Albulescu (4 octombrie 1934 – 8 aprilie 2016)
Există actori care ard rapid și intens, precum artificiile. Și există actori care ard lent, profund, cu o lumină care pătrunde și rămâne. Mircea Albulescu a fost parte din această a doua categorie – un artist complet, cu o forță interioară ce impunea respect, emoție și tăcere.
Născut în 1934 la București, el a fost mai mult decât un simplu actor: a fost poet, profesor, regizor, eseist, academician. Un spirit larg, neîncăput într-un singur rol. Absolvent al IATC, generația de aur a teatrului românesc l-a găsit și pe el drept pilon de echilibru, voce de gravitate, conștiință scenică. Prezența lui nu era doar artistică, ci aproape ritualică – o chemare la profunzime.
Mircea Albulescu nu cucerea prin frumusețe convențională sau teatralitate ostentativă. Ceea ce impunea era adevărul din spatele replicii, gândul care preceda gestul. Fiecare apariție a sa, fie în teatru, fie în film, purta greutatea unei meditații. Avea un magnetism aparte, o aură de înțelept modern care nu rostea niciodată un cuvânt în plus.
Pe scenă, a întruchipat zeci de roluri clasice și moderne, de la Shakespeare și Cehov la Ibsen, Dostoievski, Blaga și Sorescu. A fost Hamlet, Macbeth, Regele Lear, dar și sufletul pieselor contemporane. În fiecare rol, aducea cu sine acea voce gravă, tăioasă uneori, mângâietoare alteori – o voce care părea făcută să spună adevăruri definitive.
În film, rămâne unul dintre cei mai versatili și prezenți actori din cinematografia română. De la Tatăl risipitor la Un comisar acuză, de la Pentru patrie la Cel mai iubit dintre pământeni, Albulescu a fost mereu acolo unde rolul cerea consistență, verticalitate, noblețe interioară. Nu juca personaje – le locuia. Fie că era un comandant, un călugăr, un tată, un muncitor sau un marginal, aducea cu sine un strat de umanitate greu de uitat.
În teatrul radiofonic, a fost o forță aparte. Vocea sa avea o claritate și o muzicalitate rare, dar mai ales o căldură care trecea de difuzor direct în sufletul ascultătorului. În spectacolele Teatrului Național Radiofonic, a dat viață unor personaje care rămân repere de interpretare vocală.
Dar Mircea Albulescu a fost și profesor, o voce formativă pentru generații întregi de tineri actori. Cu o gândire profundă, un respect desăvârșit pentru meserie și o generozitate discretă, a fost un mentor al sobrietății artistice, un model de cum să rămâi vertical într-o lume de compromisuri.
Și, poate cel mai puțin cunoscut publicului larg, a fost poet. Versurile sale, adunate în volume ca Fluturele din Fântână sau Frumos adio, dezvăluie o latură lirică, vulnerabilă, tandră – în contrast cu forța impunătoare a actorului de pe scenă. O dovadă că artistul complet trăiește în mai multe registre.
S-a stins în 2016, înconjurat de respectul întregii lumi artistice. Nu ca o plecare, ci ca o tăcere profundă. Și în acea tăcere a lui rămâne o întreagă lecție: despre cum se rostește un cuvânt, cum se respectă o replică, cum se trăiește în adevărul scenei.
Mircea Albulescu nu a fost doar un actor – a fost o instituție de demnitate artistică. O prezență care a învățat o țară întreagă ce înseamnă rostirea cu sens. Și mai ales, ce înseamnă să fii om, în tăcerea dintre replici.
In memoriam Mircea Albulescu, un actor mai mare decât propria persoană, cu luminile și umbrele unei personalități dovedind variate temperamente. Impunător, vocal, niciodată învins de confruntările avute cu autoritățile mincinoase, Mircea Albulescu rămâne „înghițitorul de săbii” al artei, care a alternat prezența aspră cu poezia scrisă atât de sensibil.
Sunt, cu desăvârșire, împotriva postulatului: „arta ca-n viață”. Pentru că o astfel de ambiție deșartă nu poate fi defel adevărată. Nici o operă de artă nu poate ilustra „ca-n viață”, viața. Mă gândesc la evenimentele ireversibile mai ales. Emoția primară nu poate fi refăcută și nici nu poate exista o rațiune în acest sens. Importantă este semnificația unui gest, a unei acțiuni care să se adreseze, deopotrivă, sensibilității și intelectului, făcându-l pe spectator părtaș la bucuria decodării mesajului.
Mircea Diaconu (24 decembrie 1949 – 14 decembrie 2024)
Există actori care fascinează prin forță, alții prin mister. Iar Mircea Diaconu, poate fără să-și fi dorit vreodată, a fascinat prin onestitate. A fost actorul care n-a părut niciodată că „joacă”, ci mai degrabă că trăiește, că observă, că reflectează. O prezență calmă, cu zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate melancolic – un fel de martor lucid al epocii sale.
Născut pe 24 decembrie 1949 în Vlădești, Argeș, Mircea Diaconu a absolvit IATC-ul în 1971 și s-a remarcat rapid prin naturalețea sa scenică. Nu era actorul „șlefuit” în manierisme, ci cel care părea că vine dintr-o lume reală, cu părinți, vecini, colegi și frământări autentice. A fost repede remarcat de Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Dinu Cernescu – regizori care i-au intuit potențialul de a umaniza orice personaj.
Pe scena Teatrului Bulandra și apoi a altor mari instituții, Mircea Diaconu a adus o notă de firesc într-un teatru care, în acea epocă, adesea prefera monumentalul. A jucat în Cehov, Shakespeare, Caragiale, Sorescu, dar nu ca un actor care interpretează, ci ca unul care „există”. Personajele sale – ironic-tandre, vulnerabile, dar curajoase – reflectau perfect complexitatea românului postbelic: uneori resemnat, alteori revoltat, mereu viu.
În cinematografie, Mircea Diaconu a fost unul dintre cei mai prolifici și apreciați actori ai anilor ’70–’90. Debutul său în Nunta de piatră a fost urmat de o serie de roluri memorabile în filme ca Asfalt tango, Buletin de București, Profetul, aurul și ardelenii, Mere roșii, De ce trag clopotele, Mitică?, Iarna bobocilor, Ștefan cel Mare, Tănase Scatiu sau Secvențe. A fost „omul obișnuit” în fața istoriei, dar niciodată un om banal.
Personajele sale din filme nu erau eroi clasici. Erau „cei de lângă noi” – cu slăbiciuni, cu umor amar, cu visuri, cu frustrări. El a știut să joace nu doar omul, ci și epoca care îl modelează: absurdă, ridicolă, poetică, dureroasă. Cu o privire neliniștită și o vorbire dezinvoltă, Diaconu a adus o demnitate firească în fața camerei – o sinceritate dezarmantă.
Mircea Diaconu a fost și un excelent povestitor – în scris și în discurs. Volumele sale de memorialistică (Șugubina, Scaunul de pânză al actorului, La noi, când vine iarna) nu sunt doar amintiri, ci confesiuni sensibile, uneori ironice, alteori grave. În ele, regăsim același om sincer, ușor sceptic, mereu atent la detalii și oameni.
A fost și director de teatru, profesor, iar la un moment dat – politician. Dar în toate aceste ipostaze, rămâne actorul – un observator fin al lumii, cu o permanentă nedumerire în privire. A ales să nu epateze, să nu „strige”, ci să păstreze o căldură rezervată, o luciditate afectuoasă. Acesta este, poate, și motivul pentru care publicul a rămas fidel lui: pentru că nu a jucat niciodată un „personaj public”, ci a fost el însuși.
Astăzi, Mircea Diaconu este nu doar un reper al cinematografiei și teatrului românesc, ci și un exemplu de carieră trăită cu demnitate. Nu a devenit un idol strălucitor, ci o conștiință artistică, un actor care a ales mereu autenticitatea în fața prestigiului facil.
Și poate că adevărata lui performanță este aceasta: a demonstrat că poți cuceri scena și ecranul fără mască, doar cu un zâmbet neliniștit și o inimă sinceră. Astfel, minimalismul lui Mircea Diaconu, împrumutat din „muțenia” lui Chaplin sau a altor „muți” celebri, a fost adesea o carte câștigătoare, deoarece nici statura, nici vocea nu l-au ajutat să se impună cu adevărat pe scenele noastre fizice sau tv. Și Rodica Mandache a jucat această „carte”.
Astfel, Mircea Diaconu s-a îmbrăcat intr-o haină a propriului rol. Însă de sub ea a rămas chipul altui om, care ieșind din rol, a dorit sa fie „mare”, înalt, puternic, cu funcții politice, chiar tragic prezidențiale. Mircea Diaconu este un personaj tragic, de la început și până la sfârșit. Poetul fals inocent din fabricile românești, admonestat de „elefantul” Toma, a învățat în anii din urmă că statura sa comică poate intra, interstițial, în zonele puterii, în anticamera propriului ego, până la funcția supremă: senator, parlamentar UE. Indiferent de rezultat, dizgrația lui Diaconu reflectă neputința caracterului, dar și multiplele fațete ale perversiunii personalității. Când redevine actor, Mircea Diaconu se metamorfozează, „jucând” personaje naive, neputincioase, pe care le salvează cu o anumită inteligență a optimismului in extremis. Tragic și comic deopotrivă, Mircea Diaconu rămâne un mister, un actor care joacă pe mai multe „scene”….
Primăvara îmi aduc aminte întotdeauna cât de fericit eram înainte. Nici acum nu sunt un chinuit, dar conceptul de fericire mă preocupă de la o vârstă fragedă şi pot spune că am obţinut unele succese, cum ar fi laptele bătut, marea mea pasiune, pe care am schimbat-o (ca pe orice mare pasiune) cu cinematografia. Întâi sub forme modeste: ca să pot vedea Alarmă în munţi, am trecut singur, noaptea, pe lângă cimitir şi mai apoi mi-am folosit toate biletele de ieşire din internat numai ca să văd în fiecare duminică dimineaţă un film, mai ales pentru plăcerea de a uita dacă afară e soare sau ploaie şi pentru un timp lung cât o poveste, să chiulesc de la marşul istoriei. Şi nici nu-mi păsa ce se întâmplase în lipsa mea, deoarece încă nu credeam că lumea depinde de mine.
Draga Olteanu Matei (24 octombrie 1933 – 18 noiembrie 2020)
A venit dinspre școala vieții și a ajuns, în perioada apusului, la pensie, să continue formarea de generații, de școală de teatru. Nu s-a lamentat, nu a greșit mai mult decât i se cuvenea și cred că nu a rănit oameni pentru a fi fericită. A fost cultă fără emfază și a iubit cu intensitate tot ceea ce făcea, întâlnea, și împărtășea celor din universul sau. Draga Olteanu Matei, la fel ca Tamara Buciuceanu, a fost actrița unei normalități artistice și individuale ce azi pare un ideal. La fel ca toți cei „adormiți”, domnia sa nu a murit, ci s-a eliberat….
Îmi place să fiu înconjurată de oameni dragi, dar mai am momente când vreau să mă şi relaxez, să citesc, să mai scriu câte un gând. Mă destăinuiesc caietului care mă rabdă cu bune şi rele. Îmi doresc sănătate şi putere. Mereu spun o rugăciune, de când eram mică fac asta. Trebuie să te îngrijeşti şi de tine, şi suflet, în goana după bani şi cum poţi să te îngrijeşti altfel dacă nu citind?
Ion Dichiseanu (20 octombrie 1933 – 20 mai 2021)
Născut în 1933, la Adjud, și format la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Ion Dichiseanu a fost, din tinerețe, unul dintre cei mai carismatici actori ai generației sale. Avea o prestanță naturală, o privire pătrunzătoare și o dicție impecabilă, care îl făceau potrivit atât pentru rolurile romantice, cât și pentru cele dramatice, de profunzime.
În teatru, a fost un pilon al Teatrului Nottara, unde a jucat zeci de roluri în piese clasice și contemporane. Pe scenă, impunea respect fără să-l ceară – avea o prezență elegantă, niciodată exagerată, dar întotdeauna vie. Era actorul care știa să facă din tăcere o replică, dintr-un gest o poveste, dintr-o privire o întrebare deschisă. A excelat în roluri complexe, în care emoția se cerea filtrată prin inteligență.
Dar cinematografia a fost locul în care Dichiseanu a devenit, cu adevărat, o icoană a masculinității sensibile. Filmele Tunelul, Toate pânzele sus, Clipa, Ringul, Trandafirul galben sau În fiecare zi mi-e dor de tine l-au impus ca un actor complet, versatil, dar mereu fidel unui stil propriu – sobru, nobil, empatic. În rolul căpitanului din Toate pânzele sus, a devenit idolul unei generații – un erou romantic, dar rațional, aventurier și idealist, fără să fie niciodată teatral.
Ion Dichiseanu nu a fost un actor de „efecte”, ci unul de nuanță. Știa să construiască personajul din interior, să sugereze mai mult decât spunea, să treacă prin cadre cu demnitate și calm. A reușit ceva rar: să fie magnetic fără ostentație. Să atragă publicul prin discreție, prin tăcere, prin simțul măsurii.
Ion Dichiseanu a fascinat printr-un amestec rar de noblețe interioară, charismă sobră și o sensibilitate masculină autentică. A fost genul de actor care transforma fiecare apariție într-o scenă memorabilă nu prin stridență, ci prin rafinament, prin echilibru, printr-o frumusețe calmă ce părea mereu să ascundă o poveste nespusă.
În afara scenei, a fost și scriitor – memoriile sale, în special volumul …și a fost mâine, au arătat o altă față a sa: reflexiv, lucid, adesea emoționat de propriile amintiri. Un om care a iubit viața, arta, femeile și profesia sa cu o loialitate rară. Un om care și-a trăit celebritatea cu bun-simț și demnitate, rămânând apropiat de publicul său.
Până în ultimele clipe, Ion Dichiseanu a rămas fidel scenei. S-a stins în 2021, dar în urma lui a rămas imaginea actorului adevărat: nobil, uman, pasionat, un domn în toate sensurile cuvântului. Un „ultim romantic” nu în sensul unei mode apuse, ci ca simbol al unei arte în care sentimentul nu se striga, ci se simțea cu finețe.
Ion Dichiseanu ne-a învățat că eleganța nu e o haină, ci o atitudine. Că talentul înseamnă muncă, discreție și iubire de oameni. Iar moștenirea sa e mai mult decât artistică – e o lecție despre cum să rămâi om frumos într-o lume grăbită să uite astfel de modele.
Cea mai bună prezență a sa pe ecranul de celuloid, într-o luptă cu sine și cu fratele copilăros; o posibilă luptă între frații Cain și Abel, descrisă de Mircea Săucan (apariție episodică) cu geniu și voluptate, în proximitatea poeziei de dincolo pentru 100 de lei…. Ion Dichiseanu și-a purtat umanitatea, cu înălțimi și minusuri, în zona caracterului nobil și etern, autentic.
Dar cu luciditate, zic că aceeași profesie, pe cât de nobilă, pe atât de grea, aș îmbrățișa-o și azi cu aceeași dragoste, pasiune și dăruire. Și dacă ar fi să aleg între teatru și film (e o întrebare care se pune adesea), aș alege filmul. Filmul, pentru că îmi oferă o arie mai largă, îmi solicită mai multe calități (fie ele și sportive, ca să fac haz de necaz), îmi oferă mai multe condiții de desfășurare, Știu eu, poate spun filmul, pentru că aici n-am interpretat încă rolul pe care l-am visat… Teatrul îți dă, în schimb, contactul acela minunat cu publicul, posibilitatea de a trăi seară de seară, în fața lui, viața unui personaj anume. La film ești văduvit de plăcerea asta. Când filmezi n-ai publicul în față, n-ai emoția lui care ți se întoarce în scenă și te impresionează, și te împinge să fii mai departe în ochii lui un personaj anume, și te obligă să-l emoționezi mai departe, până cade cortina. La film, în schimb, efortul de concentrare artistică e mai mare, pentru că ești obligat, nu o dată, să începi cu finalul și să sfârșești cu începutul, oricum să trăiești un personaj făcut din bucățele. Dar poate de asta îmi și place.
Luminița Gheorghiu (1 septembrie 1949 – 4 iulie 2021)
Uneori, marile forțe ale teatrului nu strigă. Nu intră pe scenă cu gesturi ample, nu cer lumina reflectorului. Ele vin cu tăcere, cu o respirație tăiată, cu o privire care spune mai mult decât toate cuvintele unui scenariu. Luminița Gheorghiu a fost una dintre acele forțe tăcute, dar devastatoare. O actriță care nu a jucat niciodată „un rol”, ci adevărul crud al unei femei, în toate fațetele sale – mamă, soție, victimă, justițiară, martor, rebelă.
Născută în 1949, Luminița Gheorghiu s-a format la IATC și a debutat în teatru la sfârșitul anilor ’70. A fost actriță a Teatrului Bulandra, dar și colaboratoare la cele mai importante instituții dramatice din București și din țară. Pe scenă, era de o sobrietate tulburătoare – nu ridica vocea, dar concentra în tăcerea ei o tensiune pe care spectatorul o simțea în stomac.
A făcut parte dintr-o generație de actori serioși, care își vedeau meseria ca pe o misiune umană și morală, nu doar artistică. Și în tot ce a jucat – fie clasic, fie contemporan –, a adus un realism neliniștitor, o simplitate care te obliga să vezi dincolo de ficțiune.
Dar adevărata recunoaștere a venit prin film. Luminița Gheorghiu este, fără îndoială, una dintre cele mai importante figuri ale noului val românesc, dar cu mult înainte de asta fusese deja memorabilă în capodopere precum Moromeții (1987) sau Balanța (1992). Avea acel ceva rar: putea fi, în același timp, femeia de la țară și intelectuala rănită, victima și autoritatea, mamă protectoare și mamă toxică.
A fost devastatoare în Moartea domnului Lăzărescu (2005), unde rolul asistentei medicale i-a adus recunoaștere internațională. Cu o naturalețe nemiloasă, fără artificii actoricești, a făcut din acea femeie obosită și lucidă un simbol al umanității epuizate. Apoi, în Poziția copilului (2013), a fost mama care sufocă din iubire, într-o interpretare care a zguduit și criticii și publicul. Nu a cerut empatie – a forțat-o.
Luminița Gheorghiu nu era un „star”. Nu căuta să fie iubită, ci să spună ceva adevărat. Într-o epocă a aparențelor, ea a ales discreția, profunzimea, adevărul care incomodează. Privirea ei, adesea tăioasă, dar mereu vie, nu putea fi uitată. Era actrița care spunea „tot” fără să spună nimic. Cuvintele ei, rare și calculate, erau întotdeauna mai grele decât o explozie.
A murit în 2021, iar lumea artistică a pierdut una dintre cele mai puternice conștiințe ale scenei și filmului românesc. Nu a fost o celebritate de covor roșu, ci o prezență de granit. În urma ei a rămas imaginea unei femei care a îndrăznit să fie fragilă, dură, sinceră – uneori înfricoșător de sinceră.
Luminița Gheorghiu a arătat ce înseamnă să joci cu demnitate, să porți un personaj ca pe o cruce și să-l duci până la capăt, fără compromis. A fost o lecție vie de curaj artistic, o actriță care și-a pus sufletul pe peliculă, fără protecție. Și de aceea, nu va fi uitată. O actriță decentă, cu un simț aparte pentru rol, cu o naturalețe nobilă, chiar ciudat de nefirească, urcată pe laurii afirmării atât de târziu. Cel mai bun rol al sau este acea siluetă în întunericul încăperii, așezată pe pat și tăcută pentru câteva secunde, din Secvențele lui Tatos. Acolo, în acel cadru, e multă forță.
Ea rămâne actrița unui neorealism târziu, de factură românească, care a „salvat” multe filme slabe și mediocre, și a ținut pe umeri săi acest fals „nou val” al filmului românesc. Printr-un gest subtil, printr-un zâmbet și printr-o privire îngăduitoare, profund umană. Printr-o luminiță, în definitiv.
În România, oamenii uită că toată lumea are nevoie de iubire până când închide ochii. În România oamenii iubesc animalele și sunt foarte mulți cei care își mângâie cățelul sau pisica, dar uită că omul are nevoie de dragoste. Și ăla care trăiește în pădure vorbește cu păsările sau cu Dumnezeu. Omul nu trăiește singur. Iar eu nu am nevoie decât de dragoste.
Ion Caramitru (9 martie 1942 – 5 septembrie 2021)
Într-o lume artistică adesea tulburată de compromis, superficialitate sau uitare, Ion Caramitru a fost un stâlp de verticalitate. Un om de teatru complet, o voce emblematică, un simbol al demnității culturale și civice. Actor, regizor, manager, profesor și om de stat, Caramitru nu a fost doar prezent în istoria teatrului românesc – el a scris-o, cu rigoare, cu pasiune și cu o claritate rar întâlnită.
Născut în 1942, într-o familie de aromâni, Caramitru și-a format solid vocația artistică la IATC, absolvind în 1964. De la primele sale apariții, a devenit clar că nu e un actor oarecare – ci unul înzestrat cu o voce de o noblețe tulburătoare, cu o dicție impecabilă și cu o gândire scenică profundă. Nu juca doar cu trupul sau cuvântul, ci și cu ideea – ceea ce i-a permis să se impună în teatru nu doar ca interpret, ci ca spirit regizoral și intelectual.
A fost un pilon al Teatrului Bulandra, unde a întruchipat roluri emblematice din Shakespeare, Cehov, Ibsen, Pirandello, precum și din dramaturgia românească. Avea o prezență nobilă, austeră și magnetică în același timp. Când Caramitru rostea un monolog, se făcea liniște. Era vocea autorității culturale, dar nu una impusă – ci cucerită prin muncă și autenticitate.
În film, Caramitru a fost o prezență rară, dar marcantă. L-am văzut în Tănase Scatiu, Drumul oaselor, Luchian, Amen sau Un bulgăre de humă, unde l-a interpretat memorabil pe Eminescu. Acel rol pare, retrospectiv, un fel de întâlnire esențială între poetul național și actorul care i-a înțeles din plin geniul tragic. Pentru că, asemenea lui Eminescu, Caramitru a fost un perfecționist neliniștit, un artist care a căutat mereu esența și verticalitatea.
Pe lângă scenă, Ion Caramitru a fost și om de instituție și conștiință civică. După 1989, a fost una dintre cele mai vizibile figuri ale Revoluției, rostitul său „Fraților, am învins!” rămânând o replică istorică. A fost ministru al culturii în anii ’90, apoi director al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București timp de aproape două decenii, transformând instituția într-un spațiu de excelență artistică.
Caramitru nu a fost doar un actor, ci și un constructor de conștiință artistică și civică. Într-o epocă în care valorile par deseori estompate, el a rămas un reper. În discurs, în gest, în alegere. Știa când să tacă și când să vorbească – dar mai ales cum să vorbească. Fie pe scenă, fie într-un interviu, fie la o gală, cuvântul lui avea greutate. Nu era doar cultura din el, ci caracterul.
S-a stins în 2021, dar moștenirea sa este uriașă. Zeci de roluri, zeci de montări regizorale, generații de actori formați, și mai ales ideea că teatrul este – sau ar trebui să fie – un act de responsabilitate intelectuală și morală. Când spunem „Caramitru”, spunem rigoare, demnitate, cultură vie.
Ion Caramitru a fost puntea între tradiție și modernitate, între patosul scenei clasice și luciditatea teatrului contemporan. A fost, poate, ultimul mare „actor-cetățean” al unei epoci în care arta nu era un refugiu, ci o formă de angajament.
Teatrografia și cinematografia lui Ion Caramitru rămân drept mărturie a unui actor extrem de talentat, poate cel din urmă din generația celor mai mari. Opțiunile sale politice, de lungă distanță sau ocazionale, merită a fi judecate sub alte rigori și grile care ne vor scăpa înțelegerii. În anii din urmă, lupii tineri și flămânzi i-au sărit în față, l-au judecat fară instanță și l-au dorit evacuat, dispărut. Ion Caramitru, aidoma „leului în iarnă”, i-a înfruntat și i-a blestemat, fiind aspru și autoritar.
Pe de altă parte, ne-viața are legile ei, precum marea care „gândește” liberă, dincolo de cei care o parcurg. Azi, Ion Caramitru și-a îndeplinit destinul, așa după cum îi va fi dat fiecăruia dintre cei născuți pentru a ne-muri. Și da, a ne-muri, nu a „muri” lipsit de conștiință. Ion Caramitru lasă ceva în urma sa: o amintire, o emoție, un simbol, acea tăcere din ochii acelora care l-au privit și ascultat.
„Melancolia” sa, în acordurile de pian ale lui Dan Grigore, pe versurile dintotdeauna ale lui Mihai Eminescu, atinge sublimul, un anume fior al sensibilității extreme, pianul îngemănându-se perfect cu starea de grație a Poeziei, încât, pentru o clipa inefabilă și prelungă, simți că Eminescu se aude, se vede…. Și azi, melancolia devine propriul testament.
Sentimentul care mă stăpâneşte în acest moment este de mare nelinişte. Ca în preajma unei furtuni, cum e acum afară. Parcă aştept ceva şi nu mi se întâmplă… Ai încercat la început să-mi sugerezi că aş fi un om fericit. Nu sunt, şi n-am să fiu poate niciodată. Întotdeauna am fost un neliniştit, dar neliniştea asta nu seamănă cu cele dinainte. Nu prea ştiu ce am să fac. Pentru că tot ce aş vrea să fac este imposibil să fac singur, iar ce n-aş vrea să fac mi-e foarte greu să ocolesc. Ceea ce m-a animat mai tot timpul vieţii mele a fost o mare dragoste de oameni şi o mare încredere în ei. Am fost de multe ori contrazis în amândouă. Astept. Cred că aştept un fel de stare de graţie, în care lucrurile să nu fie grele, ci uşor de realizat, aşa ca într-o dragoste pe care o doreşti împărt㬺ită fără să fie nevoie să faci efortul de a demonstra că tu iubeşti primul… Dar cred că nicăieri ca în meseria noastră starea de nelinişte nu este mai fecundă. Probabil fără neliniştea asta nici n-am fi noi… De multe ori aş fi vrut ca acest univers, atât de intim al actorului, să fie înţeles mai bine.