Am întrebat odată marea:
– Ce simți în largu-ți liniștit?
– Simt bucuria de-a cuprinde
În brațe cerul infinit!
Apoi am întrebat un munte:
– Ce simți când creasta ta pustie
Pătrunde-n cerul infinit?
– Simt ca și marea, bucurie!
Și vulturul l-am întrebat:
– Când cerului i-auzi chemarea,
Ce simți? Și mi-a răspuns senin:
– Ce simte muntele și marea!
Un om apoi am întrebat:
-Când cerul îl privești în zori,
Ce simți tu, omule, ce vezi
Prin ochii tăi pătrunzători?
– Zăresc pe creasta unui munte
Un vultur ce privește-n zare,
Cum marea-mbrățișează cerul.
– Și nu te bucuri? – De ce oare?
M-aș bucura să fiu ca ei:
S-am măreția unui munte,
Și agerimea unui vultur,
Și liniștea mării tăcute!
Dar eu sun om, și omul este,
De multe ori neputincios,
Neliniștit și vulnerabil, și…
– Nu-mi spune, știu: orgolios!