Regal Literar

Retroviziuni ale monștrilor sacrés (III) – Regizorii

 

Liviu Ciulei (7 iulie 1923-24 octombrie 2011)

Așezat în primul rând din sala Eforie, l-am revăzut, fantasmatic, pe primul Liviu Ciulei, cel întronat pe un scaun, prea ușor, și susținut nu numai de aureola senectuții, cât de lumina unui drum în ascensiune, greu și totuși izbândit. Acel Ciulei, umanistul și autenticul Artist, mi-a rămas în conștiință ca o icoană umană. Ca o lumină prea vie, caldă și infinită. Filmele sale, atât de puține, redau noblețea intelectuală, inteligența spiritului și iubirea pentru scenariu și scenografie, dar mai ales pentru actori, pe care i-a filmat aproape, în prim-plan, seducându-i și seducându-ne.

Cred că acei regizori care-și definesc cu strictețe montajul încă din decupajul regizoral își petrec un timp mai scurt în cabină. Doar că, în mod curent, succesiunea dramatică și ritmarea filmului cer pe parcurs mari modificări. E foarte greu să prevezi încă din decupaj un plan de opt fotograme, să zicem, pe care să le alternezi astfel încât să-ți dea exact efectul ritmic scontat. În Erupția, secvența de început — pe care eu o socotesc secvența cea mai reușită ― a fost realizată prin alternarea aproape matematică a cadrelor. Descrierea cinematografică a peisajului arid se făcea printr-o ritmică muzicală. Urmăream un montaj care să își impună ritmul său spectatorului, astfel încât să-i creeze senzația, aproape materială, a pustiului pe care eroii filmului erau chemați să-I readucă la viață. Dar acestea toate nu se pot calcula cu precizie decât la masa de montaj. Aici se transpune, în fond, ritmul interior, dramatic al scenariului literar.

 

Malvina Urșianu (19 iunie 1927-6 august 2015)

Malvina Urșianu poate fi asemuită cu Larisa Shepitko, temerară regizoare a stărilor feminine profunde, de iubire și de regăsire. Filmele sale sunt adesea întâlniri cu emoția, în care personajele strigă înlăcrimat pentru a fi “ca înainte”, împreună. Opera Malvinei Urșianu se întâmplă în planul conștiinței intelectuale a iubirii, iar actrița sa, devenită un dublu feminin, a fost Silvia Popovici, ipostază perfectă a tragedianei contemporane. Filmele sale sunt adesea necunoscute, dar ceva mai puternice și “sedimentate” în conștiința privitorului atent. “O lumina la etajul zece”, de pildă, are toată coordonatele filmului propagandist, film prins în deceniul 8, dar de îi vezi compoziția, asiști pur și simplu la forță ascunsă, la inexprimabilul sugestiv, la tăceri urlate. Regizoarea Malvina Urșianu ne pune în față acest trup al emoției sale și ne livrează trei actori – Irina Petrescu, Gheorghe Dinică și Mircea Diaconu – în toate tonurile posibile ale umanului – tristețe și forță, senzualitatea reținută a maturității, respectiv ivirea comicului involuntar, cu efecte tragice, ab origine. Un film pe care îl “urci” cu greu, cu răbdare, dar când ajungi la catul maxim, simți o lumină care nu se mai stinge vreodată…

Cunoașterea aceasta mai familiară a artei filmului are si durerile ei: „Câtă luciditate atâta dramă”, vorba marelui scriitor. Nedreptele măsuri de valoare din acest domeniu de artă, supus, parcă mai mult ca oricare altul, vulgarei legi a show-business-ului, te pot contraria profund. Atâtea filme fără valoare încununate cu aceiași lauri cu care se încununează și capodoperele, atâția interpreți fără strălucire puși, cot la cot, pe aceeași treapta, cu performeri ai artei interpretative, toate acestea în sunetul unor tobe publicitare, care pot devia sensul unei arte, valorile ei, rostul ei pe lume.

Lucian Pintilie (9 noiembrie 1933-16 mai 2018)

Un eveniment magic, de povestit contemporanilor și posterității, care a avut loc în sala Elvire Popesco, a confirmat personalitatea lui Lucian Pintilie. Se simțea acolo energia poveștilor despre prezent și trecut, iar mărturiile emoționante ale dnei Marie-France Ionesco, respectiv Victor Rebengiuc, l-au adus în reamintire pe Pintilie – “Antichristul”, după o spusă din întâlnirile cu Beligan. “Bric-a-brac“-ul de la Elvire Popesco a avut parfumul vieții de-altădată, dar și semnele sfârșitului lui Pintilie, cel care, prin prezență, a lăsat impresia propriei genialități confirmate, dar și a decăderii fizice, a “regelui care moare“. Amestec de bucurie și tristețe apăsătoare, ultima sa întâlnire cu publicul a fost – îmi place să cred – o împăcare cu umanitatea, pe care a judecat-o și sancționat-o fără milă în filmele sale, în ample salturi de negație.

De altfel, o încercare – prima și ultima – de seducție pintiliană am trăit-o în “Duminică, la ora 6“, dar nu regizorul îmi pare să desăvârșească filmul, ci aceste făpturi de celuloid și de carne care rămân Dan Nuțu și Irina Petrescu, într-un vis dramatic al iubirii din ziua odihnei. În schimb, Lucian Pintilie a fost și rămâne un dirijor năvalnic, înzestrat cu geniu și resentiment, care trebuie îndrăgit și iertat, în egală măsură.

Dacă m-am apucat totuşi să fac film înseamnă că pe undeva în acest vid intuiesc eu un reazim, un miraculos, inexplicabil punct de reazim al unei pârghii care să deplaseze, să schimbe ceva. Acest punct de reazim, fragil şi esenţial, este respectul adevărului.
Este cu desăvârşire imposibil şi intolerabil ca în planul existenţei sociale să existe o asemenea sete de adevăr, o asemenea dorinţă de demistificare, o asemenea repulsie faţă de idilism şi formalism şi nimic, sau aproape nimic din acest mare şi generos elan social să nu se reflecte în cinematografie.

 

Elisabeta Bostan (1 martie 1931-

Explorând în filmele sale copilăria și lumile fantastice, Elisabeta Bostan a făcut regie de film pentru a-și căuta maternitatea înfăptuită abia după aproape trei decenii de la începutul artistic, în filmul Campioana (1990), actrița-copil, Izabela, devenindu-i, prin adopție, fiica atât de căutată. La fel ca Ion Popescu-Gopo, creator al animațiilor despre puritatea lumii copiilor, Elisabeta Bostan rămâne în conștiința tuturor drept plăsmuitoarea “Veronicăi”, izvorâtă nu numai din basmele rusești, dar și din celebrisima “Mary Poppins”. Elisabeta Bostan rămâne, deci, o idealistă, chiar și severă, despre arta pură ca formă de evadare dintr-o realitate impură…

În meseria mea am întâlnit foarte mulți co­pii, și uneori am cunoscut copiii înainte de a cunoaște părinții, și am ghicit spiritul familiei, modalitatea de educație, gradul de educație din comportamentul copilului și mi-am dat seama că un copil este însoțit de mama lui și atunci când e singur. Poartă semnul mamei — bun sau rău — dar semnul ei…
Despre personajul feminin din viață se pot scrie tomuri, se pot face sute de filme. Și nu cred că acesta este neapărat teritoriul femei­i-regizor (de altfel, pe mine împărțirea asta pe teritorii bărbați-femei-regizor nu încetează să mă uimească), cu atât mai mult cu cât prisma prin care privește un bărbat persona­jul feminin mi se pare mai interesanta, pentru că este mai complexă, pentru că ea aduce în discuție și celălalt punct de vedere, imaginea din fereastra de peste drum.

 

Sergiu Nicolaescu (13 aprilie 1930-3 ianuarie 2013)

Omul și regizorul Sergiu Nicolaescu au co-existat, în lumini și umbre, în multiple temperamente, având, însă, o credință de la care nu a  abdicat vreodată – Până la capăt! Prolific și talentat, rațional și arar sensibil în exprimarea artistică, Sergiu Nicolaescu a făcut imposibilul pentru a-și realiza poveștile, imaginate sau biografice. De exemplu, “crucificarea” din “Osânda” este unică în peisajul filmografic românesc, în care, pesemne, nu s-a acordat atenție sporită temelor biblice. Deși ortodocși în pașaportul religios al națiunii, regizorilor le-a cam fost teamă, înainte și după ’89, să redea, personal, această temă ancestrală ! Urcușul fără zbateri al personajului interpretat de Amza Pellea, cu pas încet și demn, într-un spațiu edenic, de livadă, a începuturilor, la fel ca în viziunea transcendentală din finalul lui “Mihai Viteazul”, confirmă complexitatea (urcușul) și contradicțiile (coborârea) de caracter ale lui Nicolaescu…

Sergiu Nicolaescu a fost exemplul omului atins de “hybris”, de exces și un oarecare talent pentru adaptare la vremurile politice. Sergiu Nicolaescu a fost, astfel, fără îndoială, un seducător. Pe de altă parte, magia poveștilor sale au fermecat și au atras atenția tuturor, în țară și în străînătate. Grandoarea personalitatiii sale a fost și grandoarea filmelor realizate cu atatdevotament. Păcatele sale au fost sancționate și invidiate de contemporani. “Despre morți numai de bine” nu i s-a aplicat nici măcar in ceasul din urmă. Posteritatea  nu va reuși decât să-i ciopârțească valoarea autentică, din neputință, însă cei mai atenți îl vor “salva” pe talentatul domn Nicolaescu.

E o experienţă interesantă să prezinţi un film cu unele simboluri şi să observi că publicul din sală chiar dacă nu înţelege tot ce-ai vrut să spui, îţi intuieşte intenţiile. În acelaşi timp erau şi unii care mi-au pus piedici directe. La un moment dat am fost acuzat că nu vreau să-mi învăţ un coleg de-al meu, un operator, să se scufunde cu aparatele. Şi vârsta lui şi pregătirea nu corespundeau pentru aşa ceva: respectivul operator a făcut un accident şi s-a mers atât de departe încât am fost învinuit eu că aş fi provocat accidentul ca să filmez în locul operatorului. Eram foarte tânăr şi toate lucrurile acestea mă dureau , dar în acelaşi timp m-au îndârjit. E o trăsătură care m-a ajutat mult, pe care o păstrez şi astăzi – aceea de a nu mă lăsa înfrânt niciodată, de a merge până la capăt, de a lupta pentru tot ceea ce obţin sau voi obţine de-acum înainte

 

Alexandru Tatos (9 martie 1937-31 ianuarie 1990)

Alexandru Tatos  a fost unul dintre cei mai inteligenți regizori, dincolo de pretenții intelectuale superflue. Inteligența sa au fost simplitatea și sacrificiul continuu de a munci, puse laolaltă cu umorul, replica profundă, chiar abisală, și neputința în raport cu sine, cu societatea momentului. Întreaga sa opera filmică mizează pe aceste complexități ale simplității general umane, în schimb.

Citind Jurnalul său, descoperi un artist mistuit de propria artă, temător de a nu se rata și a pierde talentul. Un om singur care socializează cu filmele sale, cu o realitate apăsătoare, dovedind că opera sa nu este imaginație sau depărtare de propria matrice. Filmele sale umplu, de altfel, golul lăsat de condiția esențială: a trăi și a fi autentic.

S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult… m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (…) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă…..

 

Mircea Daneliuc (1 martie 1931-

Mircea Daneliuc | Istorie în imagini

Un regizor cu mult temperament, dintr-o bucată, agreabil și dezagreabil în același timp, iritabil mai mult decât îi este permis, de forță, și cu puțin parfum pentru florile domnișoarelor pe care le-a răvășit din priviri. Filmele sale sunt toate niște autobiografii, nu mimetisme sau exagerări. Toate aceste fâșii decupate dintr-o hartă mai mare denotă, de fapt, un “animal”, un revoltat, o “singurătate a regizorului” nu cu arta să, ci cu lumea întreagă, interioară și exterioară. E riscant să te împrietenești cu Mircea Daneliuc, dar , dacă ai reușit, nu poți decât să devii un dublu al său, o a doua conștiință. Pictura și cărțile sunt alte măști obsesive și manifestări artistice ale unui om care trăiește și suferă prea mult, dar niciodată (prea) fățiș!

Nu se putea face abstracţie de propagandă la vremea aceea. A-i incrimina pe cineaştii de-atunci că făceau şi propagandă cu filmele lor este a vorbi aiurea. E ca şi când v-ar obliga pe dumneavoastră cineva ca atunci când luaţi interviuri să lăudaţi puţin şi-un partid. Aşa se întâmpla şi nu se putea face altfel. Bine, n-am auzit să se fi împotrivit cineva. La cinematograful care mi-a provocat greaţa exista un citat mare, de Lenin. Când am început să-nvăţ să citesc, l-am şi memorat: „Dintre toate artele, cea mai importantă pentru noi este cinematografia“. Era atât de importantă pentru ei, deci nu în sine.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *