Cufarărul meu

În cufarărul meu sunt lecții despre viață.
Despre oameni, despre bine și despre rău.
Lumea mea.
Lumea mea este imaginea în care se spune că frumosul, pentru a se naște, are nevoie de oameni. Iar de cele mai multe ori ne alege pe noi. Și se mai spune că, pentru a trăi frumos și bine, trebuie să mori în fiecare zi câte puțin.
Lumea mea.

Te condamn la fericire și să iubești!
Și să iubești cum trebuie, nu cum vrei!
Iar când nu poți să mai zâmbești, educă-ți gândul de doi lei și du-l…
Aleargă-l! Aleargă-l prin cuvinte. Prin gesturi, prin conflicte.
Deschide-i porți și obosește-l dacă nu-i cuminte.
Și fă-l să râdă, cât mai poți.

Și te condamn să mă condamni la libertate.
Niciodată printre vânt și ploi, când vreau să râd sau să găsesc dreptate.
Seara, să mă simt străin în doi.
Și-aleargă… pulsul vieții în ritm de nicotină, când bagi bricheta inimii în ea.
Și nu-i mai cere scuze că n-are nici o vină.
Dacă nu mai bate, poate vrea să stea.
Și nu-i mai cere vieții imposibil. Ce vină are ea când tu te rătăcești?
Iubește și condamnă, nu-i penibil!

Te condamn la fericire să condamni și să iubești!
Dacă azi în jurul meu și prietenii-s de vină…
Sau nu poate să-nțeleagă că iubire trebuia.
Într-o clipă zbuciumată îmi iau scena cu cortină și într-o clipă cu iubirea, mă retrag în lumea mea.
Dacă astăzi tot ce zboară, cum se spune, se mănâncă.
Sau urechea, azi, aude ce a vrut s-audă ea. Într-o clipă zbuciumată, îmi iau visul fără mână și-mi permit, chiar dacă doare, să mă duc în lumea mea.
Iar în lumea mea murdară, unde doare când se râde sau se râde când ne doare, chiar de lumea nu prea vrea, îi fac testament iubirii și o iau cu tot cu rude, cu dorința, cu speranța și mă duc în lumea mea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.