Primul text în limba română – Scrisoarea lui Neacșu, 29 – 30 iunie, 1521

Resursa a fost rearanjată și adaptată cerințelor de editare web pentru site-ul comunității Kosson.

În anul 1521 la Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi in limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării:

„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole”. (Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).

I pak (şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.  I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog te veselit. Amin.” (Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)[1].

Autorul ei este un Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaştem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr(1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din Transilvania. Aşa s-ar explica legatura lui cu judele Braşovului care şi-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti.

Destinatarul: Hans Benkner: Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr – în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume – ştim că era judeţul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetăţii Braşovului. Documentele arată că ocupa această funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung, în 1545 şi în 1559. (Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai Braşovului cu acest nume, tată şi fiu, ştiut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetăţii se moştenea). La 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări Întrebarea creştinească, care nu este altceva decât traducerea Catehismului lutheran. Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Braşov o „moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine româneşte şi încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens, Coresi îl şi pomeneşte în predoslovia Evangheliarului de la 1560.

Soliman al II-lea Magnificul: Împăratul despre care Scrisoarea informează că „au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit şi Cuceritorul, Legislatorul. A fost cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui imperiul atinge culmea puterii militare şi politice. În vremea de care care ne ocupăm aici pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit după cinci ani, în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obişnuia să pună să i se ţină un jurnal de campanie foarte amănunţit. Graţie acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia. Dealtminteri privind pregătirile lui Soliman şi ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeaşi vreme, în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania.

Mehamet-beg, „lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut şi sub numele de Mehmet fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea zis „cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze oraşele şi satele ţării etc.

„Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Româneşti în 1512 şi avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim[2].

Limba

Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, – texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp –  limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul expresiei.

Slavonismul „I pak” ( şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29 – 30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură. Această concluzie duce şi adaosul din atributiva: „că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta”. Formula „I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul. Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcţia în dativ „dau ştire domniei tale”, ori prin expresia la pers. I şi a III-a „cum am auzit eu”, „au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, „cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”. Orală, garantând autenticitatea ştirilor, este şi expresia parantetică „şi aimintrea nu e”.  Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eşit, se-au dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câştig) are aici înţelesul de lucrare, faptă, acţiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare: „Aimintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi”); aimintrea forma veche şi populară a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem ; corăbii păstrează pe a, ceea ce în sec. XVI nu era extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa e notat cu o, probabil numai un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meşter(i),megiiaş(i), forme scriptice populare mult frecvente şi astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât neşte, iar în cel de al doilea prin verbul sunt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic şi popular deasemeni, are loc şi în cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil şi un fapt de grafie; articolul proclitic la genitiv-dativ de, în loc de de la, de boiari”, de genere-miiu”; notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de fapt pronunţat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu: „genere-miiu”, mai marele-miu”; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului de loc unde, existentă şi azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io; strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară cu „Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru”, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu păstrarea lui e: „se-au dus”; pre în loc de pe: „pre Dunăre în sus” etc. Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.

Descoperirea scrisorii: Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga[3], la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului.

Semnificaţia documentului:

Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti. Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte.
Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul glorios şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.

Repere cronologice:

După moartea lui Vlăduţ a fost înscăunat pe tronul Ţării Româneşti Neagoe, fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu. Ocupând înalta demnitate, care, după datină, revenea descendenţilor lui Basarab I, Neagoe, ca să poată fi recunoscut de ţară ca domn al ei, şi-a creat, având în vedere anumite legături dintre Craioveşti şi familia domnească, o genealogie de natură să-i legitimeze ocuparea tronului.În actele emise de cancelaria sa, el s-a dat drept fiu al lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) şi şi-a luat numele de Basarab, nume ce evoca el însuşi descendenţa din Basarab, „întemeietorul” ţării. După Neagoe, urmaşii din familia sa, urmaşii boierilor Craioveşti, şi-au zis Basarabi, nume care a devenit patronimic pentru noua casă domnească.

Echilibru social-politic:

Domnia lui Neagoe Basarab a însemnat pentru Ţara Românească un oarecare echilibru social-politic, facilitat în parte de tulburările ce se manifestau în ţările vecine. Domnul şi-a putut îndrepta atenţia spre opera de organizare internă a ţării, continuând în această privinţă cele mai bune tradiţii ale predecesorilor. În domeniul economic, administrativ, cultural şi politic, el a luat măsuri în pas cu ceea ce însemna progres în acea vreme, s-a străduit şi a reuşit în parte să redea Ţării Româneşti strălucirea ei de odinioară, s-o readucă cu tact diplomatic în rândul statelor europene care puteau să-şi spună cuvântul şi de la care se aşteptau acţiuni cu semnificaţii ce depăşeau caracterul local. Faptul că sultanul Selim îşi avea îndreptată atenţia în special asupra problemelor din Asia şi Africa i-a permis lui Neagoe să lichideze în bună măsură infiltraţiile turceşti la nordul Dunării. Stabilitatea politică din vremea lui Neagoe Basarab s-a răsfrânt pozitiv pe plan demografic. Ţara a cunoscut o creştere demografică, ceea ce a antrenat o sporire a veniturilor ei. Acest fapt i-a înlesnit lui Neagoe Basarab să realizeze o operă de construcţii şi de ctitorii fără precedent. El a refăcut totodată forţa militară a Ţării Româneşti. În 1517 oştii Ţării Româneşti, ca de altfel şi celei moldoveneşti, i se rezerva un rol însemnat în cadrul unei proiectate cruciade contra turcilor. În 1520 Neagoe informa pe braşoveni că, dacă ar fi nevoie, va interveni în sprijinul Ungariei cu 40000 de ostaşi călări şi pedestraşi şi că va folosi prilejul sfinţirii unei biserici pentru a aduna şi a trece în revistă oastea.
Neagoe Basarab a adus cu el un suflu de înnoiri în toate domeniile vieţii de stat şi a manifestat o mare receptivitate pentru ceea ce Renaşterea europeană însemna în viaţa popoarelor. În vremea lui s-a fixat hotarul dintre Oltenia şi Transilvania, acţiune care anunţa timpuri moderne, apariţia noţiunii de frontieră.

catedrala curtea de arges

Catedrala Curtea de Argeș (Wikipedia)

Protector al artei şi culturii:

Om de întinsă cultură, el însuşi scriitor, Neagoe Basarab s-a dovedit un mare protector al artei şi culturii. El a ştiut, ca şi alţi suverani europeni contemporani lui, să facă din acestea nu simple ornamente, ci mijloace suplimentare de acţiune şi de putere care să-şi orbească rivalii. Chemat în Ţara Românească cu ocazia sfinţirii bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, o capodoperă arhitectonică a acelei vremi, Gavril Protul (cel dintîi dintre egumenii de la Athos) a întocmit între 1517 şi 1519 o scriere, care, deşi privea Viaţa lui Nifon, fost mitropolit al Ţării Româneşti în vremea lui Radu cel Mare, nu era altceva decât un elogiu al figurii lui Neagoe, insistent prezentat ca fiind din „neamul cinstiţilor şi preacucernicilor Basarabi”.  Un foarte bun cercetător al istoriei artei din Ţara Românească, Pavel Chihaia, a făcut observaţia că reprezentarea figurilor domnilor din neamul lui Basarab în „biserica lui Neagoe” de la Curtea de Argeş este expresia în imagini a efortului Craioveştilor de a stabili legături cu voievozii de mare reputaţie în trecut, cu scopul de a-şi mări prestigiul politic.

Centru al lumii ortodoxe şi un important focar cultural de tradiţie bizantină:

Socotindu-se descendent şi căutând apropieri de reprezentanţii iluştri ai Basarabilor, Neagoe se considera totodată continuatorul lor şi, prin ei, al tradiţiei imperiale bizantine. În vremea lui Ţara Românească a devenit, într-adevăr, un centru al lumii ortodoxe şi un important focar cultural de tradiţie bizantină. Pe fresca de la Snagov, Neagoe este înfăţişat cu vulturul bizantin de aur cu două capete, cusut pe hainele lui de brocart roşu. După modelul împăraţilor bizantini, Neagoe a scris Învăţăturile, destinate fiului său Teodosie, nume care aminteşte pe cel al împăratului bizantin Teodosie cel Mare. Învăţăturile lui Neagoe constituie o operă de compilaţie, dar cuprinde şi părţi originale, care reflectă o mare profunzime de gândire şi un strălucit talent literar. Elemente ale politicii bizantine, însuşite de Neagoe prin lectura sa largă, sunt completate în Învăţături cu concluziile experienţei sale politice de o viaţă, ţinând, desigur, seama de principiile politice contemporane vremii sale.

În partea lor originală, Învăţăturile constituie prima afirmare scrisă mai largă, de gândire politică românească, prima consemnare cu oarecare detalii a principiilor diplomaţiei româneşti. Starea de prosperitate a Ţării Româneşti în vremea domniei lui Neagoe Basarab, înlesnită de o conjunctură politică internaţională favorabilă şi de o înţeleaptă cârmuire internă şi care se reflectă în diferite domenii de activitate cu realizări ce se situau la nivelul cuceririlor din ţările supuse mai puţin unor condiţii istorice vitrege, sugerează ce ar fi putut însemna pentru Ţara Românească şi pentru celelalte provincii româneşti o pace prelungită. Cu moartea lui Neagoe Basarab, echilibrul social-politic realizat în vremea sa s-a rupt. În momentul în care turcii au început în 1521 marea ofensivă împotriva Ungariei, punând la încercare nu numai regatul maghiar ci şi Ţara Românească, o gravă criză politică întreţinută din afară s-a dezlănţuit la nordul Dunării. Desele răsturnări de domni ca şi jafurile oştilor străine care pătrundeau pe teritoriul ţării, au creat o stare de insecuritate pentru populaţie, care s-a văzut adesea nevoită să-şi părăsească căminele, aflate în plin câmp de luptă sau pe drumul de acces al oştilor ce aveau să se înfrunte .

neagoe basarab 01

Neagoe Basarab

Renaşterea culturală românească: Neagoe Basarab, după firea lui evlavioasă şi plecată către sărbătorirea clerului şi înfrumuseţarea bisericilor, nu prea avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici şi cu alte afaceri, încât domnia lui nu înfăţişează decât o lungă urmare de ceremonii religioase. Cu toate că pus de turci în domnie, el se pune bine şi cu ungurii. Aşa îl vedem întâi în bune legături cu saşii, după cum răsare lucrul din mai multe scrisori de afaceri, trimise de domnul Munteniei sfatului orăşenesc din Braşov. Tot aceste scrisori dovedesc apoi şi plecarea lui Neagoe Basarab către unguri, deoarece domnul spune în una din ele, că am jurat să „fim domnului nostru, Înălţimei sale Craiului Laeş (Lajos sau Ludovic), credincioşi şi drepţi şi cu dreaptă slujbă, căci domnul meu, Înălţimea sa Craiul Laeş, ne-a întărit în ţara domniei noastre şi ne-a făcut dreptate întru toate”.

Ba această închinare este îndreptată chiar în contra turcilor, adăugând mai departe, „că dacă s-ar întâmpla ca păgânii şi vrăşmaşii sfintei cruci şi ai sfintei coroane să vree să treacă peste plaiuri, spre părţile ungureşti, ca să prade, domnia mea şi cu boierii domniei mele şi cu toată ţara, dacă ni se va părea că putem sta înaintea lor, să-i oprim şi să stăm să o facem; iar dacă vom vedea că nu putem, să dăm de ştire domnului nostru, Înălţimei sale Craiului şi braşovenilor şi Ţării Bârsei”[5] . Dar în acelaşi timp Neagoe Basarab cultiva pe turci, aşa precum se vede din arătarea unei alte scrisori în care spune că a venit la mine un negustor turc cu marfă bună şi multă şi e un bun prieten al domniei mele”. Neagoe Basarab era ca şi predecesorul său un principe foarte bigot care-şi întărise încă această plecare sufletească fiind în tinereţe „socotitorul” (secretarul) patriarhului Nifon, acel care se refugiase în Muntenia.

Un suflet atât de temător de Dumnezeu trebui să se căiască în curând de asprimea ce o arătase în primele momente ale izbânzii sale, ucigând pe Vlăduţ şi pe Bogdan. De aceea ne spune un cronicar, că „Basarab Vodă căindu-se de moartea lui Vlăduţ, au chemat pe patriarhi, arhiepiscopi, episcopi şi târgoveţi, ca prin gătirea sfântului mir să îmblânzească mânia lui Dumnezeu” (Filştih, în Şincai, II, p. 133). Patriarhul Pahomie, luând clerici şi mireni (bine înţeles greci), au mers în Valahia şi în Moldova. Acolo l-au primit cu toată evlavia şi prinţii acelor ţări şi boierii şi tot norodul” (Malaxa în Şincai, II, p. 132). Cu prilejul acestei înalte vizite a patriarhului, Neagoe pune să se sfinţească de către mitropolit pe Macarie (Anon. românesc, în Mag. Ist., IV, p. 256. Biogr. în Arh. Ist., I, 2, p. 143). De-abia se sfârşise ceremonia aceasta, făcută pentru iertarea păcatelor lui Neagoe, şi în mintea domnului se născu ideea unei alteia şi mai pompoasă şi minunată, împăcarea memoriei lui Nifon care fusese alungat cu ocară din Ţara Românească şi murise în surghiun la muntele Athos. El îşi puse în gând să aducă moaştele sfântului înapoi în Muntenia. Trimise deci la Sfântul Munte pe mai mulţi boieri care, când ajunseră la mormântul sfântului, fură cuprinşi, atât ei cât şi călugării ce-i însoţeau, de o tainică groază, neîndrăznind nimeni să pună sapa în pământ spre a dezgropa moaştele. Unul din ei îşi luă inima, şi începu a săpa până ajunse la moaştele sfântului pe care le puse într-o raclă de lemn mirositor.

Împreună cu oasele lui Nifon plecară spre Ţara Românească şi „kir Neofit şi alţi călugări de la mânăstire”. Neagoe adună clerul şi boierii aşteptând rămăşiţele părintelui său sufletesc. Când domnul văzu coşciugul, se repezi la el, îl cuprinse în braţe sărutându-l cu lacrimi de bucurie şi tot poporul plângea împreună cu el, emoţiune desigur sinceră, deşi astăzi ne vine greu a ne-o închipui. Este curios însă de a constata că un boier de la curtea lui Neagoe nu sărută moaştele sfântului, dar neîndrăznind a da necredinţa lui pe faţă, se strecură cu meşteşug printre închinători, ca să nu-l bage nimeni în seamă. Păcat că nu ni s-a păstrat numele acestui Volterian din Muntenia de la începutul veacului al XVI-lea! Domnul dete să se facă un sicriu de argint împodobit cu aur, mărgăritare şi pietre scumpe, pe care puse să se zugrăvească chipul sfântului şi al său, rugându-se lui în genunchi, şi-l trimise la mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte, ca mulţumită pentru preţiosul dar al moaştelor lui Nifon (Biografia lui Nifon, Arh. Ist., I, 2, p. 144-145).

Călugării de la Sfântul Munte, văzând pe Neagoe atât de bine dispus în favoarea lor, nu întârziară de a-l cerceta cu rugăminţile lor, pentru deosebite înfrumuseţări sau zidiri de trebuinţă, pe care Neagoe se grăbi a le îndeplini. Biografia patriarhului Nifon conţine o lungă enumerare a darurilor, lucrărilor folositoare şi de împodobire pe care Neagoe le făcu din banii Ţării Româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte. Vom aminti din ele pe cele mai de căpetenie: El săvârşeşte de zidit mănăstirea Coltumuzului, cea începută de Radu Vodă, care deveni marea lavră românească. Zideşte din temelie biserica Sfântului Neculai cu trapezare, pivniţă, bolniţă şi ospătărie, chilii în jurul ei, grădină, etc. Sapă un port în Ascalon la mare, întărind portul cu tunuri ca să fie de pază. La lavra Iverului aduce apă pe urloaie depărtare de o milă de loc. De asemenea şi la lavra Chilindarului. Pe toate aceste biserici zidite de dânsul, precum şi pe celelalte, le împodobeşte cu icoane îmbrăcate în argint, cu vase de aur, veşminte cusute cu sârmă şi la unele din ele mai face şi mertic (dare anuală) câte o sumă de bani (Arh. Ist., I, 2, p. 147). „Şi fu ctitor mare a toată Svetagora” sfârşeşte biografia lui Nifon enumerarea acestor lucrări, însemnate pentru acele timpuri. Şi într-adevăr demult nu dăduseră călugării din Sfântul Munte peste o mână aşa de darnică de domnitor, care pentru ei sta pururea deschisă, nerefuzându-le nici o cerere.

Dar nu numai la Muntele Athos întinse Neagoe Basarab îndurătoarea sa liberalitate. De dânsa se folosi şi biserica sobornicească din Ţarigrad, pe care o acoperi toată de iznoavă cu plumb, reînnoi toate chiliile patriarhiei şi o îmbogăţi cu mai multe daruri. Numai puţin mănăstirile de pe muntele Sinai, acele din cetatea Ierusalimului cu muntele Sionului; apoi alte mănăstiri, cum exclamă cu entuziasm biografia patriarhului Nifon, „la toate câte sunt în Europa, în Tracia, în Elada, în Achaia, în Illiriu, în Cambania (?), în Elispont, în Macedonia, în Titulia (?), în Sirmia, în Lugdunia, în Paflagonia, în Dalmaţia şi în toate laturile, de la răsărit până la apus şi de la miază-zi la miază-noapte”.Frumoasă dărnicie, dar mare risipă a banilor ţării pentru interese străine! Dar ce era ţara pe atunci, decât o porţie din marele întreg ce se numea Creştinătatea? De aceea încă înainte de Neagoe Basarab, întâlnim de aceste lucrări făcute de domnii români la mănăstirile din Răsărit şi mai ales la cele atât de slăvite din Sfântul Munte al Athosului. Aşa am văzut mai sus că Radu Vodă cel Mare începuse să zidească mănăstirea Cotlumuzului, şi câteva inscripţii, cercetate de curând, arată că şi Ştefan cel Mare ridicase mai multe construcţii şi făcuse dăruiri la acele sfinte aşezăminte, toate însă întunecate şi lăsate în urmă de bogata şi părăduitoarea dărnicie a lui Neagoe.

Neagoe însă îngriji şi de bisericile şi mănăstirile ţării. El acoperi cu plumb mănăstirea Tismana, împodobi cu preţioase daruri Nucetul, aducând aici cu multă cheltuială o icoană „făcătoare de minuni” din Constantinopole, împodobind-o cu cunună de aur bătută în pietre scumpe; zidi o mare mitropolie în Târgovişte unde strămută scaunul mitropolitan ce până atunci stătea în Argeş; în sfârşit, ridică frumoasa mănăstire din acest oraş, care străluceşte şi astăzi ca monumentul cel mai de fală al întregei noastre ţări, mănăstirea de la Curtea de Argeş. În 1520 când fu să se sfinţească această biserică care era privită chiar de neculţii contemporani ca o adevărată minune, Neagoe Basarab se hotărâ să facă iarăşi o serbare strălucită, găsind prilejul de a mulţumi din nou gustul său pentru ceremonii religioase. El pofti mai întâi pe iubiţii săi egumeni de la mănăstirile Athosului, prin o invitare îndreptată către Gavril Protul, autorul biografiei lui Nifon, de la care împrumutăm aceste preţioase amănunte: „şi acesta chemă pre toţi egumenii de la mănăstirile cele mari, de la Vatoped, de la Iver, de la Chilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la biserica lui Alintie, de la Coltumulz care este lavră românească, de la biserica lui Filoteiu, de la Xenof, de la Zograf care este lavră bulgărească, de la Simenca, de la Dochiar şi de la lavra rusească Pantocrator, de la Costamunit, de la Sf. Pavel, de la Dionisie, de la biserica lui Sf. Grigorie şi de la Simion Petra” [6].

Europa în timpul lui Neacşu:

Copernic, (Kopernik Mikolaj),

1473-1543, astronom polonez care a fundamentat   ştiinţific teoria heliocentrică a lumii.

de revolutionibus orbium coelestium

Nicolaus Copernicus – De revolutionibus orbium coelestium

A publicat în 1510 lucrarea „Commentariolus” (Mic comentariu) în care şi-a expus ideile legate de formarea sistemului solar afirmând că planetele şi sistemul solar se rotesc în jurul Soarelui (situat în centrul Universului) şi în jurul propriilor axe. Idei pe care le-a dezvoltat în lucrarea „De revolutionibus orbium coelestium” (Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti), 1543, care şi cuprinde şi un catalog de stele.

Erasm din Rotterdam, (Erasmus Desiderius Rotterdamus),

pseudonimul lui Gerhard Garhards ,1466-1536, umanist olandez din epoca Renaşterii. În panfletele şi în scrierile sale satirice, dintre care cea mai cunoscută este Elogiul nebuniei (1509), Erasm a satirizat societatea feudală, a condamnat fanatismul religios şi a demascat ignoranţa clerului.

erasmus desiderius rotterdamus

Desiderius Erasmus Roterodamus – Moriae Encomium

Prin atacurile sale la adresa papalităţii, a bisericii şi a teologiei oficiale, prin programul său de reformare a religiei creştine, care preconiza întoarcerea la izvoarele evanghelice iniţiale, prin editarea Noului Testament în limba greacă şi comentarea filologică a textului acestuia, Erasmus a contribuit la pregătirea Reformei. Este şi autorul unor scrieri pedagogice prin care revendica o disciplină blândă şi încurajarea activităţii independente a copiilor.

Machiavelli Niccolo,

(1469-1527), gânditor politic, istoric şi scriitor. A fost cancelar şi secretar de stat al Consiliului seniorilor din republica Florenţa (1488-1512), participând activ la toate marile evenimente ale timpului său. În1512 o dată cu revenirea la putere, în Florenţa, a familiei Medici, a fost exilat la San Casciano (1512-1519) unde şi-a scris cele mai de seamă lucrări.

il principe machiavelli

Machiavelli Niccolo – Il Principe

În opera sa fundamentală „Il Pricipele” (Principele) Machiavelli a susţinut necesitatea unificării Italiei sub egida monarhiei absolute; el considera că pentru realizarea acestui scop suveranul poate folosi orice mijloc inclusiv înşelăciunea, violenţa şi crima. De aici expresia de machiavelism pentru desemnarea lipsei de scrupule în alegerea mijloacelor folosite în atingerea unui scop. În ultimii ani ai vieţii a scris „Istorii florentine”, în 8 cărţi, operă care îl situează printre creatorii istoriografiei Renaşterii în Italia.

Morus Thomas,

(1478-1535), gânditor umanist şi om de stat englez, unul dintre întemeietorii socialismului utopic. A fost preşedinte al Camerei Comunelor (1523-1529) şi lord cancelar (1529-1532). Împotrivindu-se reformelor bisericeşti ale lui Henric al-VIII-lea a fost închis şi executat.

thomas morus utopia

Thomas Morus – Utopia

În lucrarea „Utopia” (1516) arată că proprietatea privată este izvorul tuturor relelor sociale. Descrie o societate ideală în care munca este obligatorie pentru toţi iar producţia şi consumul sunt reglementate raţional de stat. Timpul liber este consacrat ştiinţelor şi artelor; copii de ambele sexe primind o educaţie egală.

Relatiile comerciale cu oraşul Braşov în secolele XIV-XVI:

În sec. XIV-XVI, legăturile economice dintre Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, au fost intense. Acest fapt se datoreşte dezvoltării lor economice şi aşezării de-a lungul drumurilor comerciale de tranzit care legau în această perioadă apusul şi centrul Europei de gurile Dunĺrii şi Marea Neagră; pe aceste căi se scurgeau de la apus spre răsărit produsele meşteşugăreşti – postavuri, unelte, arme, „mărunţişuri” ale Ţărilor de Jos, Germaniei, Cehiei, iar de la răsărit spre apus mărfurile orientale – mirodenii, ţesături, obiecte de podoabă, ale Orientului Îndepărtat şi Apropiat. Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania a determinat o puternică interdependenţă economică între cele trei ţări române.

Legăturile comerciale dintre cele trei ţări, inclusiv comerţul de tranzit, se realizau îndeosebi prin cele trei mari centre meşteşugăreşti şi comerciale de hotar ale Transilvaniei: Sibiul, Braşovul şi Bistriţa, a căror dezvoltare economică, privilegii comerciale şi aşezare geografică favorabilă le-a dat posibilitatea să joace un rol însemnat în relaţiile economice. Precizare: în privinţa relaţiilor comerciale transcarpatice, Sibiul era orientat aproape numai spre Ţara Românească, Bistriţa numai spre Moldova, iar Braşovul, prin aşezarea sa geograficĺ, în sud-estul Transilvaniei, avea strânse legĺturi de negoţ atât cu Ţara Românească cât şi cu Moldova. Drept urmare, Braşovul a jucat rolul economic de piaţă comună pentru cele trei ţări române şi de loc de întâlnire a participanţilor la negoţ, munteni, moldoveni şi transilvăneni.

Braşovul era piaţă de desfacere pentru produsele naturale moldo-române şi centru de aprovizionare cu unelte meşteşugăreşti şi agricole şi cu arme a Ţării Româneşti şi Moldovei. Iată cum înţelegeau oameni vremii, importanţa economică a Ţării Româneşti pentru Braşov şi Ţara Bârsei – avem scrisoarea din 1558 a marelui vornic muntean Stănilă, în care acesta scrie braşovenilor: „ştiţi bine că fără noi, voi nu puteţi fi şi ţara voastră, Ţara Bârsei, fără ţara noastră, nu poate.” Alte câteva date sunt grăitoare: la începutul sec. al XVI-lea, valoarea comerţului Braşovului cu Ţara Românească şi Moldova, se ridica, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la 167.000. de florini aur, iar la mijlocul sec. XVI, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la Braşov s-au întâlnit 1.070 de participanţi la negoţ din 171 de localităţi, din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, care au efectuat 2.866 de transporturi.

Chiar lupta pentru piaţă, din secolele XV-XVI, între negustorii braşoveni pe de o parte şi cei moldo-munteni pe de altă parte, este una din formele de manifestare a înlănţuirii intereselor lor economice. De pildă, prin 1431-1432, Vlad Dracul, pe atunci pretendent la tronul Ţării Româneşti, cerea braşovenilor să-i îngăduie să poprească la Braşov negustori moldoveni pentru mărfurile sale confiscate în Moldova. Astfel, Braşovul a devenit pivotul de bază în relaţiile economice existente între cele trei ţări; el a dobândit în sec. XV-XVI rolul de piaţă comună, devenind primul element constitutiv al pieţei interne în formare a celor trei ţări române.

La mijlocul sec. XVI, în 1550, Gheorghe Reichersdoffer caracteriza Braşovul, pe bună dreptate, „piaţa principală a popoarelor vecine şi asemenea unui loc de desfacere comun al tuturor bunurilor”, iar în 1565, Giovanni Andrea Gromo relata că la Braşov „se adună toate popoarele vecine, ca într-o piaţă comună de mărfuri”[7].

Activitatea tipografiei în limba română condusă de Coresi la Braşov se explică în mare parte prin legăturile acestui centru meşteşugăresc şi comercial cu Ţara Românească şi cu Moldova, mai ales cu cea dintâi. Publicarea cărţilor bisericeşti în limba română nu este o problemă de pură istorie ardeleană, ea se leagă de istoria Ţării Româneşti şi în parte şi de a Moldovei. Nu este o întâmplare că, dintre toate oraşele româneşti ardelene, acela în care s-a dezvoltat în forme consecvente şi mai importante răspândirea cărţii româneşti în a doua jumătate a veacului al XVI-lea a fost Braşovul. Aceasta înseamnă că principalul centru al revoluţiei culturale din acea vreme a fost, ca să zicem aşa, un centru interromânesc, un centru de legătură între ţările române. Tipografia condusă de Coresi a fost adusă la Braşov din Ţara Românească, el însuşi era un meşter tipograf din acea ţară, şi avem dreptul să afirmăm, ţinând seama de poziţia economică a Braşovului, că şi cărţile tipărite de dânsul au fost deopotrivă destinate şi Transilvaniei şi ţărilor de peste munţi.

Nu este necesar să refacem aici istoria legăturilor comerciale ale Braşovului cu Ţara Românească şi cu Moldova. Ele sunt bine cunoscute, ceva mai puţin cunoscute pentru a doua jumătate a veacului al XVI-lea, faţă de prima jumătate, pentru care avem un studiu foarte bun şi o documentare mult mai bogată. Din cercetarea acestor legături reţinem următoarele trăsături caracteristice, care ne pot folosi la explicarea fenomenului cultural, pe care îl studiem. În primul rînd, avem dreptul să afirmăm că, în privinţa frecvenţei cercetării negustorilor, a volumului comerţului, Braşovul este cel mai important centru comercial de legătură cu Ţara Românească şi cu Moldova. Acest comerţ are şi a avut şi în veacurile precedente, un carater special; este vorba de schimbul între produse meşteşugăreşti, arme de metal, unelte şi alte fabricate, frânghii, căruţe etc., vândute de meşteşugarii şi negustorii din Braşov, în schimb pentru produse brute ale bogăţiei animale din Ţara Românească; vitele, pieile, peştele, ceara.


[1] Hurmuzachi – Iorga. Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. 843

[2] Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pp. 62-65

[3] De fapt, documentul a fost descoperit de către arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner in 1894

[4] Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1970, p. 87-91

[5] Ioan Bogdan, Documente şi Regeste, p. 151.

[6] Extras din A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IV, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Librăriei Şcoalelor” C. Sfetea, Bucureşti, 1914, p. 242 – 248.

[7] Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI).


Notă de preluare a resursei:

Această resursă a fost creată în cadrul cursului opţional „Aplicaţii informatice în cercetarea istorică”, Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, anul universitar 1996 – 1997, sub îndrumarea d-nei profesoare Irina Oberlander-Târnoveanu. Studenţii au selectat şi introdus datele, au scanat imagini, au făcut fotografii cu camera digitală şi au învăţat să realizeze pagini html. Au participat : Bărbulescu Marius Viorel (an II, grupa 489); Ciobotaru Carmen Magdalena (II, 489); Dima Mihai (IV, 476); Ion Manuela Salomeea (III, 481); Mărgărit Mihai Florin (V, 473); Marin Daniela Ioana (V, 470); Petre Constantin (V, 473); Pruteanu Marin (V, 471) şi Gabi Marin (V, 473).
http://www.cimec.ro/Istorie/Unire/studenti.htm

Aceasta este o instanță a resursei care se află ca parte a sistemului de informare realizat de CIMEC, actualmente Institutul de Memorie Culturală la:
http://www.cimec.ro/Istorie/neacsu/rom/default.htm

Dat fiind faptul că materialul punctează un moment important pentru cultura românească, am considerat că o instanțiere a resursei originale va aduce și va provoca prin discuții o completare a acesteia și o mai largă vizibilitate fără a dori să aducem vreun prejudiciu instituției care l-a emis. Mulțumim CIMEC pentru eforturile sale și sperăm ca această instanță să provoace o reîmprospătare și o creșterea nivelului de cunoaștere a specialiștilor și a tuturor celor interesați.

*Resursa a fost rearanjată și adaptată cerințelor de editare web pentru site-ul comunității Kosson. Mulțumim membrilor care s-au aplecat asupra textului și aranjamentului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.