„Suferințele tânărului” Bursaci

Soarta dramatică a tânărului Cătălin Bursaci, fiul actriței Cristina Tacoi, nu este doar o poveste prinsă în paginile unei cărți de debut, dar postume, intitulată “Prima carte, ultima carte”. Asistăm, de fapt, la transfigurarea ficțiunii în realitate, într-un proces invers de trans-realitate, pe care ficțiunea jurnalului nu o poate condensa la adevărata sa trăire. Astfel, autorul apare în fața cititorului în forma sa absolută: de dincolo, în lipsa prezenței umane, fizice. Cu toate acestea, gestul Cristinei Tacoi, fostă actriţă a Teatrului Nottara şi scriitoare, de a-și recupera fiul “adormit” fulgerător (la fel ca soarta atâtor juni „romantici”, damnați) a fost și rămâne un gest de nemurire și iubire maternă, și mai mult decât atât: simbolizarea individuală a unui elan în plină viață, care s-a întrerupt brusc, și totuși agonizant, după cum reiese din respirația memorialistică.

Într-o Românie încețoșată din deceniul șapte, al secolului trecut, un jurnal scris și transmis oral de protagonist, Cătălin Bursaci, despre boala și complexitățile vieții, nu putea să fie decât un act de martiriu. Născut la 17 aprilie 1957, Cătălin Bursaci era un idealist, un spirit atletic, ce dorea să devină pictor, scriitor, scenarist, actor sau regizor de film. Tot zborul său de Icar modern s-a frânt la 24 iunie 1975, la numai 17 ani de existență. Jurnalul-confesiune alcătuit din secvențe, precum rămășițele eroilor răpuși în bătălii, nu este numai o sumă de hârtii coligate în volum. Cristina Tacoi, mama sa, a devenit o tragediană a propriei vieți, cultivând memoria fiului până în anii din urmă, până în data de 27 aprilie 2010, când ea însăși s-a stins sub același vers devenit efigie: “plâng, iubite, prinț”.

Într-un admirabil articol apărut în România literară, din 7 ianuarie 1982, eseistul Andrei Pleșu își exprima emoția și admirația față de “singurul meu prieten pe care nu l-am întâlnit niciodată”, văzând în Cătălin Bursaci un exponent al mântuirii generale, în ciuda dramei răvășitoare: “printr-un exemplar ca el se poate mântui o întreagă generație și o întreagă vârstă”. Această declarație nu pare să fie singulară o dată cu trecerea anilor, deoarece memoria suferinței și sensibilității s-a transformat într-un testament de păstrare a spiritului autentic. În acest sens, de mai bine de cinci ani, există pe facebook un grup care păstrează vie amintirea lui Cătălin Bursaci.

„Am creat acest grup în memoria lui Cătălin Bursaci, un băiat obișnuit, dar mai altfel decât alții, un băiat care și-ar fi dorit să devină bărbat, dar nu a mai avut timp, deoarece Parcele i-au retezat firul vieții… Și-ar fi dorit să scrie multe cărți și să le intituleze pe rând: Prima mea carte, A doua carte, A treia carte…etc., însă destinul nu i-a permis să scrie decât una – „Prima carte, ultima carte„, iar ultima parte a acestei cărți a fost scrisă de mama lui ascultând banda de magnetofon care înregistrase gândurile lui Cătă înainte de moarte.

Eu am citit și recitit cartea și m-a impresionat profund povestea acestui suflet care a cunoscut ce înseamnă cuvintele Suferință și Sfârșit mult prea devreme. Pentru cei care au citit cartea sau o vor citi curând vă aștept aici să vă spuneți părerile și să fim în acest fel alături de „Zmeul Cătă”, copilul care a fost sau este și în noi…”

La final, trebuie spus că mărturisirile lui Cătălin Bursaci despre esența propriei vieți și a celor din jur ating forme extreme de luciditate filosofică, apoftegmatică, deoarece candoarea vârstei este învinsă de cruzimea bolii. Excerptele ce urmează sunt doar câteva dintre reflecțiile unui muribund lucid și chiar optimist, devenit, în absență, o prezență permanentă, robustă, inconturnabilă.

”Încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală.”

“NU POT LUPTA singur, am nevoie de cineva care să îmi creeze măcar pe frontul interior –pace. Dacă lupt cu lumea exterioară, cu prietenii, cu profesorii și, într-un fel, și cu părinții, atunci măcar în interior să nu lupt cu nimeni (…) Trebuie să încerc să uit fetele. Ele nu sunt capabile să mă înțeleagă, eu nu vreau să iubesc, eu vreau să mă unesc cu una care să îmi dea ajutorul necesar unde vreau eu, și să mă încurajeze, iar eu să lupt cu toată lumea.”

“Vreau să plec din spitalul ăsta care mă deprimă, din oraşul ăsta care mă deprimă, din ţara asta care mă deprimă (…) Nu mai vreau să-l văd pe psihiatru. L-am văzut timp de o săptămână în fiecare zi… n-a fost capabil să-mi spună nimic… eu vorbeam şi el tăcea, n-a putut să-mi răspundă. La nimic. Şi nici preotul acela catolic (…)… Am vorbit cu el, i-am pus câteva întrebări… Şi el îmi răspundea cu formule tipice… apoi a fugit spunând că e aşteptat de cineva, şi că a greşit camera… De fapt, nu ştia ce să răspundă. Fiindcă nu există răspuns (…). Oameni buni, ajutaţi-mă! Oameni buni, sedaţi-mă! Dacă un cal îşi frânge piciorul, este împuşcat, imediat, pe mine de ce mă lăsaţi să mă chinui? Ce bine făceau spartanii când îi omorau pe cei bolnavi, pe cei neputincioşi. Omul când se îmbolnăveşte, ar trebui împuşcat. (…) Eu plâng, plâng atât de tare, de mi se zguduie sufletul. Şi implor Dumnezeul, încât aş fi în stare să înduplec diavolul (…) Fortral… Fortral… Cât de fragil e trupul omenesc. Şi, totuşi, câte poate îndura…”

“Acela care… ne-a făcut

Cu mâinile pline de lut

În noi suflet a pus

Noi suntem greșeala lui

<<Și ne iartă nouă greșelile noastre

Precum și noi iertăm greșiților noștri>>

Și noi iertăm… și el nu iartă

greșelile lui.”

(Cătălin Bursaci)