Clipa de poezie: Ovidiu Răduță sau „Nimic”

 

NIMIC

 

O dată cu sine, nimicul aduce nimic.

 

El nu alimentează nimic; nimicul nu are borne.

El nu respiră nimic; nimicul nu are norme.

El nu ocupă nimic; nimicul nu are forme.

 

Deși nu desemnează nimic, fiind un nimic,

Nimicul are un nume. Se cheamă: Nimic.

Doar că tocmai de trei ori am folosit un pronume

Pentru nimic. Pronumele deci m-ajută să definesc un nimic.

Nimicul este pronume, sau pronumele este nimic?

Indiferent de situație, o persoană anume

O citez prin pronume. Deci omul e un nimic.

 

E o concluzie fireasca și simplă la care am ajuns din nimic.

Nimicuri sunt multe, dar ele depind de nimic.

Nimicuri sunt mulți, dar ei nu exprimă nimic.

Deci nimicuri există, dar nu reprezintă nimic.

 

Matematic scriind, nimicul este inclus in nimic.

Filozofic gândind, absolutul înseamnă nimic.

Scientologic vorbind, religia nu înseamnă nimic.

Poftim? Dumnezeu e nimic? Atunci și eu sunt nimic.

Iar un nimic nu rezidă dacă nu înțelege nimic.

 

A căuta să-nțelegi un nimic din nimic

Înseamnă a accepta că nimicul e nimicit de nimic.

Poate că spun doar nimicuri pentru a defini un nimic,

Dar singura afirmație ce-o neg este că sunt un nimic.

 

Și nu mai spun nimic.

 

ECHILIBRU

 

Merg apăsat, agale, pe șina de tren

Ruginită de apă și soare,

Înroșită de gânduri dintr-o minte de fier,

Apoi înghețată o simt în tălpi și mă-ntreb

Cum de inima nu se zbate mai tare?!

 

Mă clatin în stânga. Rațiunea din eu

Cu ficțiunea se ceartă-n rețete.

Programează reacții și conduce din greu

Cuvinte și gesturi să înece-n careu

Cercul învârtirii, cu sete.

 

Mă clatin în dreapta. Imagini din eu

Se contrează cu simțul artistic.

Agnostic, pasiunea servește un dineu

Din amestec de fluturi obosiți mai mereu

De același contact euristic.

 

Înțelege-mă tu, dar fără inel

Către-o comună mutabilă cârmă.

Mi-ar sta ca o ca o râmă și m-ar strânge de fel

Și m-ar pune pe sârma să joc cum vrea el

O-nvârtită de cugete-n umbră.

 

Să-mi reiau echilibrul! Combustia internă

Mi-o întrețin inspirând oxigenul.

Sunt genul de om ce-și aprinde o lanternă

Să nu piardă ca prostul peronul în beznă

Când din spate huruie trenul.

 

 

DE DINCOLO

 

Eu sunt aici, acum. Mi-e bine. E lumină.

Mi-e dor mereu de tine și te iubesc nespus,

Dar sufletul mă doare că-ți văd ca o ruină

Cum inima-ți și ochii-s mereu către apus.

 

Trăiești prea multă suferință după atâta timp.

Îți arzi obrajii reci cu lacrimile-ți fierte

De greutatea morții mele de-acum un anotimp

Și tot repeți plângând ca Domnul să mă ierte.

 

Mă rog de-aici, oftând, ca-n sufletul tău cald

Să îți răsară flori și zâmbete frumoase,

Să îți sădească viața în ochii-ți de smarald

Lumină și iubire și cântece duioase.

 

Țin lumânarea-n mână. Către lumină o-ntind,

Dar tu mă plângi într-una. Eu nu pot să te-ating.

De fiecare dată când vreau să o aprind

Cad lacrimile tale și mai mereu o sting.

 

                                    Dă-mi drumul!