Cu actorii pe esplanade și cu regizorii montând piese de teatru politice, într-un act repetat și insolit de disidență, prieteni de vază mă invită la spectacolele lui Radu Afrim și Andrei Șerban. Prietenia lor rămâne, totuși, netulburată de piesele decadente, anti-teatru, ale sus-numiților, urcați pe catargul celebrității după inerția istoriei culturale. Dacă ajungi să fii mediocru față de calitatea superioară a profesorilor și predecesorilor, la ce bună teatralitatea regizorală ? La ce bună celebritatea auto-impusă, care amplifică efectele reale ale punerii în scenă, în timp ce, la fața locului, spectatorul îndură acest delir artistic și nevroza…nervoasă, cu un index apăsat și iritant din partea regizorului și actorilor ?
Cum pe vremuri, înaintea proiecțiilor cinematografice, se difuzau reportaje de propagandă, mă gândesc că se impune ca, înaintea tuturor spectacolelor românești, să avem un insert artistic absolut, precum „Furtuna” lui Ciulei. Asta ar fi adevărată rezistență a rezistenței, și un drum lin spre nemurire !
Pentru mult timp, Liviu Ciulei va fi „absent” de la noua panoramă a teatrului contemporan. Filmele puține pe care le-a realizat, în special „Pădurea spânzuraților”, care rămâne „opera prima„, l-au așezat pe podium de multă vreme. Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, aversul și reversul cinematografiei și artei din ultimii 50 de ani, au împărtășit, profesional și personal, biografii tangibile, tangențiale. L-am preferat dintotdeauna pe Liviu Ciulei, maiestuos și uman, o sinteză de artist și lord al spiritului, în timp ce Lucian Pintilie mi-a părut adesea mefistofelic, injurios, dotat cu genialitatea raționalului, perfect în propriile demersuri, dar niciodată, nu știu de ce, un „amicus certus„.
Un portret diamantin, robust și just, cântărind strălucirea unui artist periculos de ireal este, deci, sub steaua lui Liviu Ciulei, ca o întâlnire de vis cu magistrul în artele teatrului românesc și mondial. În persistența memoriei mele atât lumina și scenografia de pe platou, cât și vorbele patriarhale, și totuși modeste, ale lui Liviu Ciulei confirmă că uneori oamenii pot fi (și) zei. Din acest motiv, Liviu Ciulei, ca formă de respect și prețuire, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în 1992.
Mi-am dorit de multă vreme ca această întâlnire în sepia, din cadrul Nocturnelor cu Marina Constantinescu, să fie redifuzată, să îl pot revedea și reasculta pe acest om-regizor, pe care l-am perceput întâia oară la cinema Eforie, în urmă cu mulți ani, așezat pe un scaun și răsfoind din albumul dedicat filmului său capodoperă – Pădurea spânzuraților. „Bunicul” meu spiritual va fi având chipul său, vorbind ca într-o poveste fără sfârșit, în toată această încăpere-sudio, un univers unde totul pare suspendat, de la obiectele tăcute și până la Timpul însuși, implacabilul cadran al secundelor fragile, nemiloase. Și-n gând am născocit că Liviu Ciulei a fost, chiar și pentru o „nocturnă”, cu ochii săi adumbriți și privirea pătrunzătoare, un Da Vinci modern, complex și modest deopotrivă.
Peste viața lui Liviu Ciulei s-a lăsat liniștea, dar amintirea despre spiritul său trebuie să rămână sub semnul mirării admirative: ce imens a fost Ciulei, mai bun și mai nobil, nu atât de urâcios ca Pintilie, purtând cu sine tragediile lui Shakespeare ca pe niște conștiințe, cu interogații fără final, cu un sceptru și o coroană invizibile ochiului leneș ! Și cum el însuși a devenit un regizor patriarhal, acumulând în sinea sa o lume crudă, captând-o într-un gând de aur, pentru a o salva, pentru o purta într-un vis optimist și ferice !
Lui Liviu Ciulei
Se născuse printre zei încoronați
și fusese botezat cu nectar de Pontifex
Mâinile îi erau aurite de inima mare,
prea mare pentru carnea care-i învelea aura.
Se supără pe profani, căci îi dorea sacri,
după chipul și simțirea sa! Ce egoist singuratic!
Liviu s-a aprins într-o „Erupție”, în jur de 33,
apoi s-a domolit pe „Valurile Dunării”….
Și pe veci ne-a „spânzurat” memoria
în „pădurea” cum nici Rebreanu nu gândea!
A murit și s-a născut de prea multe ori,
sfințind teatrul în mod irepetabil,
iar noi, nu știu cum, l-am revăzut în chip,
nu mint, renascentist, copie de secol XX a la Da Vinci.
Amfiteatrul s-a golit, nimeni „ex cathedra„, toți „absenți”,
Și tu, Liviu, ce-ai făcut? Ai început să întrebi de Dumnezeu…
Ce final de octombrie, cu frunzele căzute la picioare!