Duminică. Soarele-și alintă razele prin crengile copacilor. Păsările încântă auzul prin ciripitul lor de sărbătoare. Firele de iarbă parcă se iau la întrecere între ele. Miroase a primăvară!
Francesco, un tânăr pictor, adulmeca din ochi grădina, în căutarea inspirației. Deodată, zări o păpădie ce se clătina ușor, încercând să opună rezistență zefirului care ar fi putut s-o despartă de podoaba sa capelară. Cu toate că nu păpădia era cea care încununa misterul grădinii, pictorul nu-și putea rupe privirea de la ea. Dorința de a o picta se aprinse-n sufletul său. Se întoarce hotărât spre masa de lucru, luă creionul de dupa ureche și începu a picta cu aviditate.
– Doamne, e minunată!, zise pictorul, văzându-și desenul încheiat.
În adâncurile verzi ale ochilor săi licărea o mândrie tainică. Își puse pălăria pe cap și plecă. Creionul a rămas, însă, pe masă, alături de acea păpădie insolită. O vede, este de-o frumusețe răpitoare, este de-a dreptul ademenitoare. Nu-i venea a crede că el, un simplu creion, a dat viață acestei măreții. Fericirea îl amețea. Se rostogolea inconștient, dar ușor, pe foaia pe care domnea păpădia și atingerea îi dădea intenși fiori de beție. Ar fi vrut să-i vorbească, dar ceva îl oprea. O frică. Un fel de încordare a sufletului. O neliniște. Se rostogolea iar și iar, așteptând, parcă, o reacție din partea păpădiei. Nimic.
Un strănut înăbușit îl făcu să tresară.
– Sănătate, zeiță a frumuseții.
– Mulțumesc, maestre.
– O, eu maestru…
– Dacă tu nu ești maestru, de ce aș fi eu ,,zeiță a frumuseții”?
– Dar ești frumoasă, ești prea frumoasă. Nu mă satur să te privesc. Mi se pare ca altădată, poate într-o altă viață, eram predestinați și te iubeam, te iubeam nebunește!
– Hm, chiar crezi?
– Sunt sigur. Simt splendoarea ta pătrunsă-n sufletul meu asemeni unei otrăvi dulci, pentru care nu există în lume aceasta mare antidot, de care nimeni, niciodată, nu poate și nici nu vrea să se vindece.
– Ce romantic ești, Creionule.
Intrarea pictorului cu o doamnă la braț le-a întrerupt dialogul.
– Privește-o, zise pictorul, arătându-i doamnei Păpădia.
– Este nemaipomenită! Bănuiam că are să fie o veritabilă sursă de desfătare a ochiului, dar mă văd silită să recunosc că lucrarea dumitale îmi depășește așteptările. O cumpăr.
Ultima replică turnă fiori de groază în sufletul Creionului.
– Nu, nu e cu putință. Luați-mă și pe mine, vă rog, vă implor… Nu mă puteți despărți de ea. Nu aveți dreptul. Stați un pic! Stați așa! Hei!, încotro?
În zadar, nu-l auzea nimeni, doar Păpădia care era la fel de neputincioasă ca el. Din acea zi, Creionul a decis că nu va mai desena nimic. Era într-o stare de rătăcire fără egal, ajunsă la paroxism, aceasta l-a determinat să-și curme zilele. Astfel, ori de câte ori pictorul dorea să deseneze, el își rupea griful. Pictorul l-a ascuțit în nenumărate rânduri, până nu s-a mai ales nimic din Creion.
CV Literar
Maria IVANOV: n. 21 septembrie 1993, s. Cuhnești, r. Glodeni. Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălți, ciclul I – Licență. Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de stat „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, ciclul II – Master.
Coordonator, editor la Revista Timpul Chișinău (revistă online), coordonator al proiectului Revista Timpul Republica Moldova.
Scrie poezie la Atelierul „Vlad Ioviță”.
A publicat proză, articole în: Ziarul de pe sticlă, USARB, Bălți. Revistele online: Revista Timpul, Revista Timpul Chișinău, VivaFM, Regal Literar, Ziarul de UK.
Articole științifice în Antologia „Interuniversitaria”, 2015.
Laureată a Premiului pentru Creație, 2021, Revista Regal Literar